O rafală de gloanțe îl izbi pe Edeard. Scutul său rezistă, iar el ripostă instinctiv lovind cu mâna a treia de-a lungul liniei de atac. Unul dintre răufăcători zbură înapoi prin aer, împroșcând sânge.

Trei pietre mari s-au prăbușit peste Fresage. Strigătul i-a fost retezat.

Macsen trase cu pistolul spre atacatori. Pământul din jurul lui era ciuruit de focul armelor sofisticate. Edeard strigă la flacăra masivă de durere dezlănțuită din creierul muribund al lui Macsen. A treia lui mână zvâcni din nou sălbatic către atacatori, lovind patru dintre ei în lateral. Doi au venit prăbușindu-se în jos pe pantă, după avalanșă, oasele rupându-li-se în timp ce se răsuceau și cădeau.

Un bolovan uriaș îl lovi pe Larby în piept, aruncându-l la pământ. Mai multe pietre au săltat și s-au îngrămădit peste el.

Edeard dansa pe pantă, încercând să evite barajul letal, lovind pietrele care-l atingeau în trecere, deviindu-le. Apoi, cel mai mare bolovan dintre toți, aproape de două ori înălțimea lui, se izbi de partea de jos a pantei, cutremurând pământul. Inerția îl trimise spiralând direct spre el.

Îl opri. Greutatea incredibilă nu însemna nimic pentru el. Îl apucă cu mâna a treia și îl ținu nemișcat în aer. Atârna acolo, la trei metri de pământ, în timp ce buzele lui se strângeau sălbatic de efort. O ploaie de pietre mai mici din avalanșă s-au lovit de el. Edeard a ținut strâns. Unul dintre bolovani se rostogoli pe lângă el, apoi oscilă pe pantă și alunecă înapoi către partea de jos a albiei.

– Mama dracului! strigă televorbirea frenetică a cuiva.

– Cum face asta?

– Omorâți-l. Ucideți rahatul ăsta mic.

Armele cu foc rapid au început să tragă. Gloanțele au lovit în bolovanul atârnat în fața lui Edeard. Auzea tot felul de pinguri ciudate zbârnâind în timp ce ricoșeurile se învârteau în toate direcțiile. Reverberațiile căderilor de piatră se stingeau într-un soi de mormăit pe măsură ce avalanșa se sfârșea.

Edeard ridică bolovanul mare deasupra capului, la de trei ori înălțimea lui. Mai sus încă. Îl înălță la nivelul peșterilor de pe cealaltă parte a albiei. Șapte bandiți erau ghemuiți pe o margine lungă din fața deschiderii întunecate. Se uitau cu gura căscată, nevenindu-le să creadă, la stânca masivă, care se curba acum prin aer spre ei. Accelerând.

Îl lovi pe primul, aruncându-l în albie. Impactul nici măcar n-o încetini. Toată lumea de pe margine încercă să fugă, dar nu era nici loc și nici timp. Bolovanul se izbi de ei, strivindu-le trupurile sau aruncându-i cu viteză în prăpastie. Apoi Edeard îl trimise în jos, foarte precis, pe ultimul bandit.

După aceea, pur și simplu rămase acolo. Cu brațele pe lângă corp. Uitându-se amorțit la stratul mare de pietriș pe care avalanșa îl crease pe cealaltă parte a albiei. A început să tremure. Brațele întâi, apoi picioarele i-au tremurat și mușchii au cedat. A căzut în genunchi.

– Dinlay? a chemat el, cu mintea și cu vocea. Dinlay? Macsen? Topar? Oricine?

Simți rapivulpile venind, furișându-se de-a lungul fundului albiei, grăbindu-se să facă voia stăpânilor lor. Să aducă moarte intrusului. Fără să se gândească măcar, își băgă mâna a treia în craniile lor și le rupse țesutul cerebral moale. S-au prăbușit în tăcere, întinzându-se pe pământul pietros.

Bandiții rămași înaintau furișat. Târându-se camuflați, cu armele cu foc rapid pregătite. Edeard i-a lăsat să se apropie, apoi i-a ucis. Trăgându-i de unde se ghemuiau și se târau, și rupându-le coloana. Au fost aruncați unul după altul, căzând din noapte pentru a se întinde rupți lângă rapivulpile lor. Nu simțea nimic. Nici durere. Nici furie. Nimic.

Corpul ciuruit al lui Dinlay era întins pe panta de deasupra lui, unde ar fi trebuit să fie în siguranță. Unde ar fi fost în siguranță, după ce Edeard îl aruncase acolo, dacă rămânea jos. Dar Dinlay nu s-ar fi ascuns în spatele unei stânci în timp ce tovarășii săi erau atacați. Nu Dinlay.

Edeard își concentră televederea în jos pe pantă. Cadavrul însângerat al lui Macsen se uita în sus la Marea lui Odin. Sfidător până în ultima clipă, trăsese un foc chiar și după ce îl lovise primul roi de gloanțe. Fresage și Topar erau îngropați sub mormane de piatră. Boloton fusese imobilizat de o rocă ce-i aterizase pe picioare. Alte pietre îl loviseră, în timp ce câteva gloanțe îi găureau pieptul și capul. Nu rămăsese prea mult care să poată fi recunoscut. Iari Verini nu făcuse mai mult de o jumătate de duzină de pași înapoi prin albie când armele cu foc rapid l-au găsit. Brațele și picioarele lui Larby ieșeau de sub unul dintre bolovanii mari. Din torsul lui nu mai rămăsese nimic altceva decât un terci însângerat care se îmbiba în pământ.

Edeard a început să plângă.

– De ce-mi faci asta? a strigat la Marea lui Odin. Madona, de ce? Ce-am făcut atât de rău încât să fiu pedepsit așa? De ce? De ce? Spune-mi, cățea împuțită. Plângea în hohote. De ce?

Apoi, se ghemui pe jos, neajutorat. Dorind ca această viață monstruoasă să se încheie. Dorind să moară.

– Edeard.

Vocea îi vorbea de foarte, foarte departe.

– Edeard, nu s-a terminat.

Își șterse fața cu o mână, întinzând petele de noroi, lacrimi și sânge care erau agățate de ea.

– Cine… oh.

– Edeard.

În durerea lui, oftă înțelegând, și își extinse televederea în direcția de unde credea că venea vocea. Concentrându-se cât putea.

– Maestrul Sampalokului însuși, a spus el cu afecțiune amară.

Sufletul lui Macsen zâmbi în jos, către prietenul lui.

– Cea mai scurtă domnie care a existat vreodată.

– Cea mai memorabilă. Televederea lui Edeard trecu la Dinlay, care stătea lângă Macsen.

Îmi pare foarte rău.

– Nu ai de ce să-ți pară rău, a spus Dinlay. Ai încercat să mă salvezi.

– Nu am reușit.

– Dar ai încercat. Asta