a început să se zbată, lovind frenetic cu capul înapoi de stâncă, încercând să-și crape propriul craniu, pentru a pune capăt torturii. A treia mână a lui Edeard îl imobiliză rapid.

– A fost necesar, gâlgâi Gilmorn.

Avea probleme cu respirația acum, iar sudoarea îi îmbibase hainele.

– Necesar? întrebă Edeard dezgustat. Necesar pentru ce? Ai ucis – ai asasinat – sute de oameni. Mii de oameni. Ai dus la ruină sate întregi.

– O Singură Națiune.

– Ce?

Edeard a crezut că a înțeles greșit cuvintele. Sloganul. Sloganul lui Owain. Owain.

– Trebuie să fim una.

Furios, Edeard mută din nou bolovanul. Șoldurile omului au plesnit.

– Owain! a țipat Edeard cu vocea plină de ură.

Gilmorn a râs ca un maniac, cu sânge în gură.

– O lume, o națiune condusă de aceia dintre noi care s-au născut cu acest destin în sânge.

– Ai făcut toate astea pentru a încoroana un împărat? Tu… tu… Sfântă Madona, pentru asta? Edeard împinse bolovanul și continuă până când țipetele și trosniturile au încetat brusc. Madona, nu, murmură plin de suferință.

– Cu toată puterea ta, ești atât de slab, îi spuse disprețuitor sufletul lui Gilmorn.

Edeard se răsuci pe loc.

Esența spectrală a banditului stătea deasupra propriului sânge care se răspândea de sub bolovan. Le aruncă lui Dinlay și lui Macsen o privire disprețuitoare.

– Ai fi putut să ni te alături, Mergătorule-Pe-Apă. Verișoara Ranalee ți-a oferit lumea. Un întreg popor unit în venerație față de puterea ta. Și ai refuzat-o. Pentru ce? Pentru ei? Ce pot tragediile astea jalnice să-ți dea vreodată?

– Honious te așteaptă, spuse Macsen înfuriat. Nu mai zăbovi.

Gilmorn a început să urce.

– Și ghici ce, Mergătorule-Pe-Apă. Familia mea încă o poate ajunge pe mica ta curvă de novice.

Forma lui deveni neclară, pe măsură ce țâșnea în sus, pierzându-se în mijlocul frumuseții strălucitoare a nebuloaselor.

– Salrana? murmură Edeard cu disperare. Kristabel!

– Kanseen, a spus Macsen. Edeard, ce se întâmplă în Makkathran? Dacă Owain vrea să fie împărat, capcana pe care ne-a întins-o pentru noi poate fi doar o parte din nebunia lui.

– La naiba, scuipă Edeard.

Se grăbi în jos pe pantă și începu să alerge de-a lungul albiei. Câțiva din caii tereștri ai bandiților erau încă legați de stâlpii lor. Erau sperioși, dar televorbirea abilă a lui Edeard i-a calmat. A găsit o șa printre bagaje și a aruncat-o pe primul animal.

– Sunt șase zile de când am plecat, a spus Macsen. Ce ar fi putut să facă în șase zile?

– Vor fi încă două până să pot ajunge înapoi, a zis Edeard cu durere în timp ce urca în șa. Poate că Owain așteaptă să audă că ambuscada a reușit, iar eu sunt mort. El știe că-l pot opri, că orașul e de partea mea.

– Da, a spus Dinlay. Trebuie să sperăm asta.

Edeard își imagină o hartă, încercând să-și dea seama care ar fi cel mai scurt traseu către drumul principal prin munți. Descurajat, realiză că era cel pe care veniseră, pe lângă Muntele Alvice. Dar atunci, călăriseră cu atenție, greoi, pe sub copaci și în ravene adânci, ca să evite să fie observați. Acum, nu avea astfel de inhibiții. Îmboldi calul înainte și îi instrui pe ceilalți să-l urmeze.

Zorii l-au găsit deja departe, dincolo de Muntele Alvice. Pe la mijlocul dimineții, se afla din nou pe drum, galopând cu viteză spre est. Înainte de prânz, a trebuit să schimbe calul. Cel pe care îl călărise de la locul ambuscadei era aproape mort de oboseală. Următorul a cedat la mijlocul după-amiezii. Edeard însuși era epuizat, numai determinarea ajutându-l să-și continue drumul. Următorii doi cai au rezistat doar câteva ore.

A ajuns la un sat când soarele începea să se scufunde spre munți, știind foarte bine că arăta ca și cum ar fi ieșit direct din Honious. Pe oameni i-ar fi putut speria înfățișarea lui, dar sătenii auziseră de Mergătorul-Pe-Apă, iar monedele de aur erau binevenite peste tot. A plătit o sumă ridicolă pe trei cai odihniți și a plecat galopând în noapte.

În ciuda crampelor musculare și a vânătăilor și a rosăturilor sângerânde de pe coapse, și-a continuat drumul prin noapte. Dimineața l-a găsit la poalele Lanțului Donsori, cu Câmpia Iguru întinsă în fața sa. Makkathranul se afla la orizont, lumina de aur a soarelui prinzându-i deja vârfurile turnurilor. La vederea lui, a dat drumul unui suspin de ușurare, chiar dacă era complet epuizat.

– Trebuie să știu, a spus Macsen, și cu asta s-a dus, fulgerând înainte prin vânturile calde.

– Eu voi rămâne cu tine, a promis Dinlay.

Edeard își mână ultimul cal obosit pe drumul plin de serpentine. Atunci s-a întâlnit cu caravana care se îndrepta spre munți. Era neobișnuit pentru o caravană să se deplaseze atât de devreme, în zori. S-a oprit să vorbească cu conducătorul.

– Orașul este cuprins de haos, i-a spus nervos bătrânul. Sunt oameni înarmați pe fiecare stradă, pretinzând că-l reprezintă pe noul primar. Regimente de miliție au mărșăluit în urmă cu două zile, iar polițiștii au încercat să-i oprească. Au fost lupte. Nu am văzut niciodată atât de mulți morți.

– Nu, a gemut Edeard. Oh, Madona, nu. Așteaptă! Primarul a chemat regimentele?

– Da, dar nu Finitan. El e mort, și nimeni nu știe cum s-a întâmplat. Owain a cerut Palatul Orchard susținut de persoane înarmate.

Edeard voia cu disperare să afle ceva despre Kristabel, dar conducătorul caravanei nu știa nimic.

– Am nevoie de cai odihniți. Pot plăti.

Bătrânul îi aruncă o privire sumbră, dar în cele din urmă dădu din cap.

– Nu ne vom întoarce pe drumul ăsta decât peste un an, probabil, mai mult, așa că presupun că vom scăpa de răzbunare.

– Răzbunare?

– Consiliul Superior te-a declarat proscris, Mergătorule-Pe-Apă. Eu… noi am auzit că ești mort.

– Nu încă, a spus Edeard printre dinți. Au aflat deja că nu merge așa