– Bun. Vom schimba caii. Nu am nevoie de bani de la tine.

– Mulțumesc.

– Finitan mort, a spus Dinlay sumbru în timp ce Edeard călărea pe Câmpia Iguru pe un ge-cal cu picioare lungi. Cum de au îndrăznit să facă asta? Oamenii l-au ales.

– Asta se pregătește de ani buni, a răspuns Edeard amorțit. Toate atacurile banditești, frica din provincii, chiar și bandele libere din oraș, toate proiectate pentru a forța Querencia să accepte un singur guvern, unul cu Owain în frunte. Și apoi am venit eu. Cât de ironic este faptul că propria lui campanie de teroare m-a făcut să fug la oraș.

– Dar ce poți face acum?

– Să-l arunc afară din biroul primarului, să restaurez guvernul de drept.

Chiar în timp ce spunea asta, știa cât de fals suna.

– Bine, dar tonul spectrului era incert. Asta-i bine.

Edeard nu se deranjă să se ascundă, nici chiar cu o ceață de izolare. Nu-i păsa că oamenii l-au văzut. Voia ca vestea să se răspândească în oraș. Voia ca oamenii să spere din nou. Să știe că Mergătorul-Pe-Apă venea.

Toate se vor îndrepta.

Era mult trafic pe drum. Toți părăseau Makkathranul. Grupurile pestrițe se opreau să se uite cum trecea în galop. Câțiva l-au salutat cu urale, dar majoritatea au clătinat din cap, consternați la vederea lui. Televorbirea se propagă de-a lungul întregului drum.

– Mergătorul-Pe-Apă este încă în viață.

– Mergătorul-Pe-Apă se întoarce.

– Mergătorul-Pe-Apă va opri acest lucru.

– Mergătorul-Pe-Apă vine prea târziu.

– Prea târziu.

Asta îl descuraja pur și simplu pentru că se potrivea cu propriile lui suspiciuni. În afară de Kristabel și de câțiva prieteni, ce mai era acolo pentru el cu adevărat? Nu avea să salveze niciodată orașul și lumea de cei ca Owain. Tot ce-i mai rămăsese acum erau o încercare de salvare și o viață în exil.

Era după-amiază când a ajuns lângă oraș, călărind greu sub varietatea fantezistă de arbori care mărgineau drumul. Era singur acum, și televederea lui mătura înainte pentru a vedea ce fel de primire îl așteaptă.

Când a țâșnit pe la capătul bătrânei partiții de copaci, chiar și oile dispăruseră de pe banda de patru sute de metri de pășune care înconjura zidul de cristal. Poarta de Nord era închisă. O verificare rapidă cu televederea îi arătă că celelalte două porți erau, de asemenea, închise. Jumătate de regiment de miliție era desfășurat într-un semicerc protector în jurul porții puternice, cu o sută de pistoale aliniate de-a lungul drumului. În fața lor era o echipă de gardieni în uniforma Breslei Armurierilor. Purtau arme cu foc repetitiv.

Televederea lui Owain căzu pe silueta singuratică ce-și mâna calul înainte, un fir printre multe alte mii.

– Întoarce-te, Mergătorule-Pe-Apă, nu există nimic pentru tine aici, nimic. Întoarce-te. Vei aduce doar moarte, pentru că acești oameni buni te vor ucide, indiferent de cât de mulți dintre ei vor cădea inițial victime puterii tale. Nu poți mătura un întreg oraș de adversari.

– Nu este orașul tău, telestrigă Edeard.

– Cum dorești. Fie ca Madona să aibă milă de sufletul tău.

Când se afla la doar trei sute de metri de primele rânduri al miliției, Edeard își întoarse brusc ge-calul din drum și o luă pe lângă zidul de cristal. Un pluton de cavalerie a șarjat printre milițieni și a început să alerge după el. Oricând altă dată, Edeard ar fi râs a sfidare, dar acum pur și simplu a scrâșnit din dinți și i-a cerut orașului să-i permită intrarea. Își întoarse calul din nou și îl orientă direct spre zidul de cristal. Cavaleria își modifică direcția pentru a-l intercepta. Edeard păstră un control de fier asupra gândurilor ezitante ale ge-calului său în timp ce se deplasa mai aproape și mai aproape de zid. Acesta nu a dat greș, nici măcar la final, când galopa mult prea repede pentru a se mai putea opri la timp. La câțiva metri de bariera verticală, Edeard îl îmboldi să sară. Animalul s-a supus și, spre uimirea cavaleriei care îl urmărea, a trecut direct prin zidul a cărui substanță dură nu mai era acum decât o ceață subțire. Au putut chiar să vadă prin cristalul colorat cum a aterizat pe cealaltă parte și a continuat să galopeze. Apoi Mergătorul-Pe-Apă a tras de frâie. A coborât din șa, a stat o secundă pe pământul de pe Low Moat, după care s-a scufundat rapid, drept în jos, prin iarbă.

Edeard apăru în centrul curții de la baza ziguratului Culverit. Simțurile orașului îi arătau deja ce va găsi: un lung șir de corpuri învelite în pânză albă. Și Buate, îmbrăcat în haine de Maestru al Cartierului Haxpen, supervizând ge-maimuțele și personalul intimidat și plângând văzând cum voia să scape de cadavre.

Pentru o clipă, frica lui Edeard dispăru, percepând-o pe Kristabel acolo, în picioare. Dar, când a început să alerge cu brațele larg deschise către dragostea lui, sufletul lui Dinlay a strigat:

– Nu, Edeard, ea a plecat, e ca mine.

S-a oprit confuz, iar Kristabel s-a întors spre el. Atunci, în sfârșit a realizat că murise, că îi televedea doar sufletul care stătea de veghe lângă corpul ei.

– Îmi pare rău, i-a spus ea cu un zâmbet trist.

Tot corpul lui Edeard tremura de șoc și furie. Se întoarse inexorabil cu fața la Buate, care se retrăgea încet spre intrarea principală a conacului. Gărzile sale se îndepărtau, de asemenea. Nimeni nu îndrăznea să ridice armele împotriva Mergătorului-Pe-Apă.

– N-am… N-am avut de ales, a strigat Buate palid. Owain mi-a ordonat să preiau funcția de Maestru al Haxpenului. A fost o luptă. Au fost uciși mulți, de ambele părți.

– Cine ți-a făcut asta? a șoptit Edeard, cuvintele abia ieșindu-i din gură.

– Oamenii lui au ajuns în zori, acum trei zile. Homelt și gardienii noștri au luptat vitejește, dar armele, Edeard, au avut armele acelea teribile. Nimeni n-a putut sta împotriva lor. Ne-au ucis gărzile. Verișoarele