mele și slujnicele au fost violate, bătrâne și tinere, n-au cruțat pe nimeni în timp ce-și croiau drum în conac. Au forțat până la etajul zece. Tati și cu mine am încercat să-i ținem la distanță, dar erau prea puternici. Edeard… Am sărit. Nu-i puteam lăsa să-mi facă asta. Totul era pierdut. Tata și cu mine și Mirnatha ne-am ținut de mână și am sărit chiar din capătul de sus al scărilor. Am greșit?

– Nu, dragostea mea, n-ai făcut niciun rău. Ar fi trebuit să fiu aici să te protejez. Eu sunt cel care a eșuat.

– Tati și Mirnatha au plecat la nebuloase în căutarea Inimii. Edeard, ei urmează cântecele. Mami va fi acolo să-i aștepte. Eu am rămas. Știam că vei veni. Trebuia să te văd pentru ultima dată înainte de a pleca.

– Ce? a întrebat Buate. Televederea lui sonda curtea, încercând să descopere cu cine vorbea Edeard. Cine este acolo?

– Cine este acolo? repetă Edeard amorțit. Soția mea este aici. Prietenul meu este aici. Mama și tata sunt aici.

Kristabel zâmbi către sufletele părinților lui Edeard.

– Este al vostru?

– Da, este, a spus mama lui Edeard.

– L-am iubit atât de mult.

– Știm. Nu a cunoscut niciodată o fericire sau mulțumire mai mare ca tine.

– Nu văd pe nimeni, a bâlbâit Buate înfricoșat.

– Permite-mi să-ți arăt, i-a spus Mergătorul-Pe-Apă.

Buate a fost ridicat de la sol. Gărzile sale au privit înspăimântate cum începea să se agite violent în aer. Apoi și-a dat capul pe spate și a urlat. Mintea lui a inundat curtea cu o durere chinuitoare. Flori mici de sânge i-au apărut pe haine, transformându-se rapid în râulețe care au început să picure, pătând curtea. Acela a fost momentul în care gărzile s-au întors și au fugit. Au trebuit să alerge mult înainte ca țipetele lui să nu le mai ajungă la urechi. În cele din urmă, sufletul lui Buate a privit în jos spre cadavrul său pe care Mergătorul-Pe-Apă îl pusese la pământ.

– Vezi acum? a întrebat Edeard.

– Ai pierdut, a spus Buate. Asta-i tot ce poți face acum: să ucizi. Și făcând asta, preluând din nou puterea așa, devii ca noi.

Lacrimile umplură iar ochii lui Edeard în timp ce sufletul lui Buate aluneca în sus. Acesta spusese adevărul. Nu-i mai rămăsese nimic. Owain și cei ca el câștigaseră. Să-i ucidă acum n-ar mai fi dus la nimic. Lumea era a lor. Și nu era una în care să vrea să trăiască.

Macsen și Kanseen au plutit în curte prin zid.

– Bijulee și Dybal sunt morți, a spus Macsen. Bise s-a întors în Sampalok.

– Copilul nostru este pierdut, a spus sufletul lui Kanseen. Ea era mai slabă decât soțul ei. Ar putea fi în Inimă. Eu nu pot rămâne. Nu aici. Nici măcar pentru tine, Edeard. Trebuie să știu dacă e acolo. Trebuie să-mi cunosc fiul.

– Înțeleg, îi spuse Edeard.

– Prietene, trebuie să merg cu soția mea, a zis Macsen.

– Sigur că trebuie. Edeard a ridicat o mână în semn de rămas-bun. Voi veți fi primii dintre noi care vor ajunge la Marea lui Odin. Uitați-vă după noi. O să venim și noi în cele din urmă.

– Aceea va fi ziua în care vom zâmbi din nou.

Edeard îi privi înălțându-se spre cer, apoi se întoarse la sufletele care rămăseseră.

– Noi am pierdut. Eu am pierdut. N-am mai rămas decât eu. Mâna îi coborî la pistolul din tocul de pe centură. Nu vreau să fiu singur.

– Salrana, a spus Dinlay. A spus că Salrana era încă în viață și că o va avea.

Capul lui Edeard se ridică.

– Oh, Madona. Își fulgeră televederea spre cartierul Ysidro, neîndrăznind să spere.

Biserica Ysidro fusese obligată să se transforme într-un spital temporar. Mai multe rânduri de persoane rănite erau culcate pe paturi improvizate în fața statuii Madonei. Trei doctori hărțuiți, cu înfățișarea obosită, se mișcau printre ei, făcând tot ce puteau pentru a trata rănile de glonț. Novicele se grăbeau peste tot, ajutând medicii cu pansamente și oferind consolare acolo unde se putea. Maica bisericii, o femeie bună cu părul cărunt, aflată la jumătatea celui de-al doilea său secol, se deplasa printre grupurile de enoriași care stăteau înspăimântați în strane. Le oferea câte binecuvântări putea, dar se vedea clar pe fața ei că era la fel de șocată și de speriată ca oricine altcineva. Ușile bisericii erau închise.

Rudele înfricoșate ale celor care zăceau în interior formaseră afară un cordon sfidător de protecție, așteptând revenirea inevitabilă a miliției sau, mai rău, a gardienilor Breslei Armurierilor care se dădeau mari pe străzile din jur fluturându-și noile lor arme letale. Până în prezent, statutul de sanctuar al bisericii fusese respectat.

Edeard se ridică ușor prin podeaua bisericii. Oamenii au exclamat surprinși de apariția lui. Cu excepția Salranei. Ea lăsă să-i scape o singură notă pătrunzătoare de bucurie și alergă la el. O luă în brațe și o strânse la piept.

– Au spus că ești mort, suspină ea.

– Nu, a zis el. Nu pot fi ucis atât de ușor.

– Oh, Edeard, regimentele împușcă oameni. Există oameni cu arme îngrozitoare, la fel ca cele de la Ashwell, și care spun că au fost numiți de primarul însuși.

– Știu, a replicat el, îmbrățișând-o strâns. Uniforma ei de novice era pătată de sânge, vechi de câteva zile. Ești bine?

– Da, a dat ea din cap, ștergându-și lacrimile. Îmi pare rău, Edeard, îmi pare rău că nu am vorbit cu tine după…

– Șșș, a spus el, și îi mângâie fruntea.

– Am fost atât de proastă. Atât de încăpățânată. Tu ești prietenul meu.

– S-a terminat acum. Ești sigură că ești bine? A venit cineva să te caute?

– Nu. Am ajutat medicii. Atât de mulți au murit. Toată lumea este atât de îngrijorată. Oamenii primarului se vor întoarce. Poți opri acest lucru?

Edeard își plecă atunci capul.