– Nu pot. Tot ce aș face acum va înrăutăți doar lucrurile. Am pus în pericol pe toată lumea din această biserică doar venind aici. Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău.

Degetele ei îi mângâiau obrazul.

– Dragul meu Edeard, ai făcut tot ce este drept.

– I-au ucis pe toți cei pe care îi știu, pe toți cei pe care îi iubesc. În afară de tine. Și vor veni și după tine în cele din urmă.

Ea își ținu respirația.

– Soția ta?

– Da, șopti el îndurerat. Kristabel e moartă.

Capul Salranei coborî în piept.

– Imposibil.

– Dar s-a întâmplat. Vreau să vii cu mine acum.

– Edeard! Se uită agitată la răniți. Maica era în picioare în fața statuii Madonei, cu o expresie de înțelegere pe față. Ei au nevoie de ajutorul meu.

– Se vor descurca.

Maica îi făcu Salranei un scurt semn de încurajare.

– Dar…

– Ține-mă strâns, a instruit-o el. Va fi ciudat la început. Dar nu ai de ce să-ți fie teamă. Eu voi fi cu tine.

– Întotdeauna?

– Da, întotdeauna.

Aruncă spre sufletul lui Kristabel o privire vinovată, dar ea îi zâmbi simplu, cu înțelegere. Edeard și Salrana au alunecat în jos prin podeaua bisericii. El a simțit-o cum își întărește strânsoarea. Apoi, s-au regăsit în picioare într-un tunel mic de sub lăcașul de cult, cu apa curgându-le peste picioare.

– Mai avem de mers încă, a spus el, și și-au continuat drumul în jos, până au ajuns într-unul din tunelurile orbitor de luminoase aflate mult mai jos, departe de străzile orașului.

– Edeard! Ce este acest loc?

Capul Salranei sa întorcea dintr-o parte în alta, încercând să înțeleagă ceea ce vedea. Era surpriză în vocea ei, dar nicio teamă.

– Nu sunt sigur. Este un mod de a călători în întreg orașul. Unul foarte vechi. Cred că unii dintre locuitorii din trecut ai Makkathranului l-au folosit, dar nu știu sigur. Acesta nu este conectat la niciuna dintre clădirile de la suprafață. Așa că, probabil, nu au fost oamenii de dinaintea noastră.

– Oh, a spus ea cu un râs scurt. Edeard, ce ai devenit?

– Nu știu, a răspuns el slab. Orice ar fi, în cele din urmă nu am fost de niciun folos.

– Nu spune asta. Îl sărută. De ce suntem aici? Unde mergem?

El oftă și se scărpină în cap.

– Departe, presupun. În afara orașului. Apoi… în exil. Vom găsi vreo provincie îndepărtată. Îmi voi lăsa barbă. Nu trebuie să rămâi cu mine.

– Cred că ar fi mai bine să rămân, cel puțin la început.

– Mulțumesc.

Căută sufletele care rămăseseră cu el. Kristabel, Dinlay și părinții lui erau toți acolo, așteptând în tăcere, puțin mai jos de tunelul luminos. Păreau mulțumiți de ceea ce făcea. Nu avea să-i spună chiar acum Salranei despre ele, avusese destule șocuri. Se întinse în jos, în substanța din pereții tunelului, și îi lăsă să-i conducă televederea. Știuse întotdeauna că rețeaua de tuneluri se extindea în afară, pe sub peretele de cristal, dar el nu încercase niciodată cu adevărat să vadă unde duceau.

În jos, văzu el acum. Departe, departe în jos. Multitudinea de tuneluri fuzionau, apoi fuziona din nou și din nou, într-un păienjeniș ca o pâlnie, ale cărui ultime fire se întindeau pe zeci de kilometri sub el. Acolo unde se afla adevăratul spirit al orașului.

Dar… existau și câteva ramuri care se întindeau orizontal sub Câmpia Iguru. Îi ceru orașului să-i trimită acolo.

– Ce se întâmplă? a întrebat brusc Salrana, agățându-se de el când a simțit că tunelul se înclină.

– E în regulă, a surâs el încurajator. Vom zbura.

– Zburăm?

Au început să alunece de-a lungul tunelului care aparent se ridica la peste patruzeci și cinci de grade. Apoi, au început să cadă. Salrana dădu drumul unui geamăt lung de șoc.

– E în regulă, o asigură Edeard, strigând.

A încercat să o mângâie pe spate, ceea ce de fapt nu i-a reușit foarte bine pentru că roba ei de novice a început să zboare, încercând să se înfășoare în jurul trunchiului ei. Așa că el își folosi mâna a treia, apăsând-o din nou în jos.

– Vom muri! țipă ea.

– Nu, nu vom muri. Întotdeauna folosesc așa tunelurile acestea.

Ea își închise ochii strâns și își îngropă capul în pieptul lui. Zborul a durat mult mai mult decât era obișnuit Edeard. Tunelul îi ducea, evident, foarte departe de oraș. Nu știa exact unde.

Nu după mult timp, Salrana se calmă un pic și începu să se uite în jur.

– Nu vom muri? suspină ea.

– Nu, nu vom muri.

– Unde suntem?

– Nu sunt sigur. În afara orașului, de acum.

Tunelul a început să se curbeze brusc. Edeard nu mai experimentase asta înainte. Și, cumva, nu mai mergeau în jos, ci se grăbeau în sus. Au început să încetinească. Edeard se uită în sus. Tunelul se termina la câteva sute de metri deasupra, într-o vâlvătaie de lumină roșie.

– Stai, a cerut el, și dintr-odată au trecut într-o cameră simplă circulară cu pereții roșii strălucitori. Nu existau ferestre. Gaura de sub picioarele lor se închise repede, iar ei s-au regăsit în picioare în mijlocul podelei.

Salrana nu-i dădu drumul, deși se uita în jur curioasă.

– Și acum ce facem?

– Nu sunt sigur, a recunoscut el. Nu știu ce este locul ăsta.

Un cerc negru s-a extins pe perete. A dispărut apoi, lăsând o deschidere la fel de neagră. Edeard și Salrana s-au privit și s-au apropiat de ea. Unele din luminile roșii care curgeau în afară expuneau ceva ce semăna cu niște pereți de stâncă. Edeard îți extinse televederea care îi confirmă că dincolo era un fel de peșteră. Au pășit cu prudență pe o podea de nisip. Aerul era uscat și stătut. Desigur, televederea lui Edeard nu putea pătrunde prin rocă, dar peștera se prelungea pe