o anumită distanță. După ce au mai făcut câțiva pași, lumina roșie a început să se estompeze. Salrana se răsuci la timp pentru a vedea deschiderea circulară închizându-se. Scoase un țipăt ascuțit. Edeard ridică o mână și făcu micul truc cu scânteia pe care i-l arătase Kristabel la cabana de pe plajă. O flacără albă și rece i se prelinse în jurul degetelor, făcând peștera puternic vizibilă.

– Dar e doar piatră, a exclamat Salrana, privind gaura care se închisese.

– Eu nu înțeleg orașul, a spus Edeard. Îi vorbesc doar.

– Cum? a întrebat ea, un fulger puternic de curiozitate sclipindu-i prin gândurile voalate.

– Ei bine… El ridică din umeri. Doar îi vorbesc, serios.

– Acum este la fel ca înainte, a spus ea și se înfioră. Noi doi ascunși pe fundul unei găuri, în timp ce afară viețile noastre sunt distruse.

Atunci, Edeard se simți cu adevărat obosit. Nu era doar trupul său, epuizat de călătoria spre Makkathran. Tumultul emoțional prin care trecuse fusese și mai istovitor. Nu voia decât să se prăbușească și să doarmă – pentru mult, mult timp. Lumina care scăpăra în jurul mâinii lui a început să se estompeze.

– Edeard, i-a spus mama lui. Nu renunța. Nu acum.

El se opri o clipă.

– Bine, a răspuns nefericit.

Salrana se uită la el.

– Haide, i-a spus el. Să vedem unde ne duce.

Pestera nu era peste tot la fel de largă ca la intrare. În unele locuri au trebuit să se strecoare și să se împingă înainte, stânca frecându-se de hainele lor. Caverna îi ducea în sus, ceea ce îl îngrijora pe Edeard. După ce televăzuse tunelurile care plonjau în jos, în adâncimile Querenciei, se întreba cât de adânc în subteran se aflau.

Le-a luat o oră de zbătut și de împins pentru a-și croi drum prin peșteră și până ca Edeard să vadă în cele din urmă o fâșie palidă de lumină a zilei în față. Au trebuit să se târască pe o pantă abruptă, cu un acoperiș de piatră la abia trei metri mai sus, înainte de a ieși într-o cavernă orizontală. Intrarea era acoperită de o perdea groasă de viță, ale cărei frunze roșii și verzi opreau lumina soarelui de după-amiază.

Edeard își trimise televederea să sondeze prin vegetația luxuriantă descoperind că gura peșterii se afla la jumătatea unei stânci verticale. Nu simțea pe nimeni afară, nici măcar un animal. Când au împins firele de viță la o parte, s-au trezit uitându-se spre nord-est, peste Câmpia Iguru, cu Munții Donsori în depărtare.

– Acesta este unul dintre vulcanii aceia mici, a spus Salrana.

Cu mult sub ei, o pădure verde de palmieri și copaci vrollipan se învolbura în jurul pantelor joase înainte de a face loc câmpurilor bogate care divizau câmpia. El își întoarse capul și se uită în sus.

– Vârful stâncii este mai aproape decât baza ei. Cred că pot ajunge acolo.

– Edeard! Fii atent.

– Nu-ți face griji, i-a spus el.

Examină cu televederea stânca de sub stratul de vegetație. Era o suprafață accidentată care-i oferea numeroase locuri de sprijin pentru mâini și picioare. Se întinse și își asigură o priză, apoi începu să urce.

– Mă duc în recunoaștere, a zis sufletul lui Dinlay plutind în sus.

Pentru prima dată, Edeard i-a invidiat pe morți. De fapt, cățăratul nu era atât de ușor. A trebuit să-și folosească televederea pentru a localiza fiecare punct de sprijin, împingându-și apoi mâinile prin vița-de-vie țepoasă. A fost și mai greu să-și tragă picioarele, fiind nevoit să utilizeze în mod constant mâna a treia pentru a da la o parte corzile bătrâne, groase ca niște frânghii.

La zece minute după ieșirea din peșteră, corzile au făcut loc pietrei. Stânca a început să se curbeze, iar Edeard s-a cățărat de pe ea pe panta de sol subțire și ierburi ascuțite.

Și-a folosit televorbirea pentru a-i spune Salranei că a reușit. O apucă cu atenție cu mâna a treia și o scoase din peșteră, trăgând-o în sus prin aer.

– Nu văd pe nimeni, l-a informat Dinlay. Și există un pavilion la cinci sute de metri în jurul muntelui unde terenul se nivelează un pic. Nimeni acasă.

– Slavă Madonei, murmură Edeard.

O puse ușor pe Salrana lângă el. Ea îi surâse nervos.

– Cred că a fost mai rău decât în ​​tunelul orașului, se scuză ea.

– Trebuie să ne ascundem și să hotărâm ce să facem, a spus Edeard. Pe aici.

Pavilionul era exact așa cum îl descrisese Dinlay. Aparținea unei Mari Familii și era cocoțat pe o pantă moderată, cu fațada spre Makkathran, la vreo cincisprezece kilometri de baza conului vulcanic. Construit în principal din lemn, avea în față o verandă lungă al cărei acoperiș era susținut de o serie de arcade largi. Turnulețele poligonale de la fiecare capăt aveau acoperișuri înalte, spiralate. Vopseaua albă începuse să se estompeze, crăpându-se și cojindu-se de pe unele din scândurile lungi. Spori verzi luaseră în stăpânire fisurile și colțurile.

Ușile erau închise, dar nu încuiate. Edeard și Salrana au traversat aleea pavată cu marmură pentru a găsi o clădire care fusese deja închisă pentru iarnă. Mobilierul era acoperit cu cearceafuri groase. Jaluzelele erau trase. Lămpile de ulei goale. Lenjeria de pat, covoarele și preșurile fuseseră strânse. Farfurioare cu otravă cu plumb fuseseră împrăștiate pentru paraziți.

– Nu prea este de mâncare în bucătărie, strigă Salrana, explorând locul. Doar niște borcane de conserve de fructe și puțină făină. Cred că am putea coace o pâine, dacă vrei. Dar sunt lemne și cărbune pentru sobă.

Edeard trecu prin singurul dormitor și ieși pe verandă. Panta de afară era în umbră acum, când soarele coborâse pe cer, de cealaltă parte a vulcanului. Se sprijini pe balustradă, privind fix la oraș. Doar vederea lui îl făcea să-l doară inima. Își dorea să se întoarcă, pentru a îndrepta lucrurile. Dar se întâmplaseră prea multe, Owain distrusese tot ce