– Fără foc, a spus el. Și fără lumini. Suntem căutați.

Ea veni pe verandă și își puse brațul în jurul umerilor lui.

– Desigur. Nu m-am gândit. Ce facem?

– Plecăm, a spus el. Călătorim spre est și găsim o provincie unde Mergătorul-Pe-Apă este doar o poveste de la oraș pe care nimeni nu o crede cu adevărat.

– N-ai de gând să rămâi și să lupți?

– Nu. Owain și cei ca el sunt la putere acum.

– Nimeni nu i-a vrut. Oamenii așteaptă să faci ceva.

– Buate a avut dreptate, tot ce pot face acum este să ucid. Nu acesta e răspunsul.

– Dar, Edeard…

– Nu.

– Am înțeles, a spus ea solemn. Vino înăuntru.

A lăsat-o să-l ducă înapoi în dormitorul mare. Edeard se întinse pe spate pe salteaua groasă, cu ochii în tavan în timp ce Salrana se întorsese să caute prin bucătărie. Acum, când în sfârșit se oprise, durerea din picioare și fese începea să-l chinuie. Drumul călare spre Makkathran fusese cumplit. Când își cercetă părțile moi realiză că pantalonii îi erau umezi de sânge și de fluide din piele. Îl duru, făcându-l să se crispeze de suferință.

– Am simțit asta, i-a spus Salrana, stând în ușă cu două borcane mari de fructe.

Știa că televederea ei era concentrată pe el, dar nu protestă.

– Edeard! Ce ți-ai făcut?

– A trebuit să mă întorc aici, a spus el.

Am crezut că s-ar putea să mai am timp. Știa că lacrimile îi vor curge din nou. Nici chiar acum nu voia ca Salrana să asiste la așa ceva.

– Mănâncă, i-a spus ea, punând un borcan pe pat lângă el. Mă duc să vânez niște medicamente, trebuie să fie ceva pe aici, pe undeva. Și, dacă nu, am văzut niște frunze de falanpan afară. Pot face o cataplasmă.

Edeard nu avu energie să protesteze. În borcan erau prune conservate în sirop de zahăr. A mâncat mai multe înainte ca ea să revină cu un tub de unguent.

– Nu mi-am dat seama că mi-era atât de foame, a recunoscut el. Apoi a scrâșnit din dinți când ea îi scoase cu grijă pantalonii. Expresia ei la vederea pielii jupuite nu era liniștitoare, dar s-a străduit să-și alunge îngrijorarea.

– S-ar putea să usture, îl avertiză ea, și începu să întindă unguentul.

Edeard și-a încleștat maxilarele ca să nu țipe.

– Madona!

Degetele lui apucară strâns salteaua.

– Am terminat, a spus după un timp ce i s-a părut interminabil. Asta ar trebui să înceapă să alunge curând durerea.

– Cred că deja a început. Sau mi-ai ars nervii. Una din două.

Coapsele i se relaxau, cu siguranță.

– Nu fi așa de rău, îi răspunse prompt Salrana, și îi dădu un sărut rapid. Îl acoperi cu un cearceaf de pe mobilier. Odihnește-te acum. Eu o să văd dacă pot găsi niște haine.

– Fii atentă afară, i-a spus el.

Vreau să știu dacă vine cineva.

– Nu-ți face griji, l-a liniștit ea. Nimeni nu știe că suntem aici. Nimeni nu știe că putem fi aici.

Edeard începu să mănânce încă o prună. Adormi înainte să termine.

Visele au pus stăpânire pe el. Nu obișnuitele sale viziuni bizare despre o viață în altă parte. Acestea erau ale lui. Cea mai mare parte despre Kristabel. Kristabel înconjurată de flăcări. Bărbații cu arme cu foc rapid încercuind-o, vuietul armelor lor făcându-i să explodeze capul. Kristabel zburând. Căzând cu cămașa de noapte fluturând în jurul ei. Aceeași cămașă de noapte albă pe care o purta în ziua în care s-au întâlnit. Căzând în josul scărilor centrale ale ziguratului. Aceleași scări pe care el începuse să le remodeleze. Scări, pe care acum era mai ușor pentru invadatori să urce. Micuța Mirnatha țipând terorizată, agățându-se de sora ei în timp ce ziguratul era consumat de flăcări și gloanțe de arme cu foc repetitiv. Amândouă căzând de la etajul zece. O mână împingându-le peste balustradă. Amândouă țipând tot drumul până jos. Mâna era a lui.

Strigă torturat de suferință. Senzația că ceva e în neregulă era ca un val de spaimă ce amenința să-l trimită plonjând în întunecimea infinită a abisului de sub lume. O ființă frântă și demnă de milă în drum spre Honious. Părăsit de Lorzii Cerului. Părăsit de Kristabel. Dinlay, Boyd, Macsen, Kanseen. Toți se uitau în jos de pe margine. Unul câte unul, și-au întors fața de la el.

– Nu, s-a rugat el, a pledat, a plâns. Nu, veniți înapoi.

Dar ei nu veneau pentru că ceva era în neregulă.

Se trezi brusc, zvâcnind în sus din pat în timp ce se chinuia să iasă din abis. Tremurând de frică. Era încă întuneric peste tot în jur. Tăcere. Se luptă să respire împotriva panicii, atât de tare îl sugruma.

– Ce-i? a întrebat el, și își trimise rapid televederea afară.

Sufletele lui Dinlay, Kristabel și ale părinților lui erau adunate la capătul patului. Brațele lui Kristabel se întindeau către el, radiind o preocupare tangibilă.

– Ce-i? a repetat el când respirația i s-a mai calmat.

– Edeard, am încercat să te trezesc, a spus Dinlay. M-am străduit. Dar ai fost atât de obosit.

– M-am trezit.

A mijit ochii prin ușa întredeschisă spre verandă și a văzut lumina nebuloasei scăldând albul balustradei cu pasteluri familiare. Trebuie să fi fost aproape de miezul nopții.

– Salrana, i-a zis întretăiat Kristabel. Te-a trădat.

– Ce? s-a răstit confuz. Ce?

– Îmi pare rău, a spus Dinlay. Are o televorbire extrem de puternică. L-a apelat pe Owain imediat după apusul soarelui. I-a spus unde te afli.

– Salrana? Ce vrei să zici?

– Nu am putut-o opri, i-a răspuns Kristabel. Noi suntem neajutorați împotriva celor vii.

– Nu, nu, a spus Edeard.

O simți cu televederea pe Salrana mergând pe hol.

– Edeard? a întrebat ea cu o voce lejeră. Ești bine? Am crezut că încă mai