Winky ivindu-se din când în când prin aburii de la broccoli pe când îşi flaşneta rahaturile obişnuite despre stigmate şi despre timpul de care avea nevoie un corp omenesc să putrezească. Nu era de mirare că propriile ei colege de cameră o dăduseră afară, sunându-l în secret, nu era de mirare că predicatorul îi ceruse să nu mai facă atâta voluntariat – încă un telefon în secret, se părea că oamenii începuseră să plece de la biserică din cauza ei. Era o ţicnită, un adevărat butoi de energie, făcuse o greşeală uriaşă când o chemase să stea cu el, iar acum trebuia pur şi simplu să plece.

Era trist, da, un pic trist, dar, dacă măreţia ar fi o treabă uşoară, ar atinge-o cu toţii.

Da, fusese o copilă drăguţă, şi da, trăiseră împreună destule clipe frumoase, da da da da, îi cumpărase biscuiţi săraţi şi radioul acela mic, atunci când el se ascunsese sub scară cinci ore pline după ce tati începuse să plângă la cină, şi da, îşi amintea privirea ei speriată când gonise până la el după ce-i căzuse cu tronc cineva după ce pescuise cu băieţii cei mari, şi da, o dusese acasă în timp ce băieţii cei mari chicoteau, da, era trist că nu ştia să cânte şi îşi spunea că era bine şi trist că acum avea nişte chiloţi uriaşi când îi găsea la spălat, dar, aşa cum scria în carte, nu puteai să te arunci peste rugul funerar al altcuiva fără să te-aprinzi al naibii de rău.

Cheia lui era la ea, aşa că sună la uşă.

Ea se ivi în prag, arătând nebună ca întotdeauna.

— Bine-ai venit acasă! spuse ea ceremonios, după care făcu o reverenţă şi ciorapul îi căzu de pe umăr, iar când se aplecă să-l ridice se lovi cu capul de fereastra interioară, amărâta.

Căcat, căcat, se înmuia, îşi dădea seama, discursul pe care-l repetase în drum spre casă părea acum să nu aibă nici o legătură cu fata care stătea în prag cu ochii umezi, frecându-şi peticul de chelie din creştet. Nu era puternic, nu era măreţ, era pur şi simplu la fel ca toţi ceilalţi, chiar mai puţin decât ei, alţii se căsătoreau şi aveau slujbe adevărate, alţii nu trăiau cu surorile lor grase şi cramponate de ei, era un perdant şi avea să rămână aşa tot restul vieţii, fiindcă nu avusese niciodată un răgaz, fusese blestemat cu un tată rău, o mamă rea şi o soră rea, şi era prea slab ca să se schimbe, prea slab ca să ia totul de la zero, şi pe când se strecura pe lângă ea în casa care mirosea a ceai, anii i se aşternură înainte în imaginaţie, serbezi şi fără bucurie, şi simţi dintr-odată furia densă care-i năvăli în piept.

— Neil-Neil, zise ea. S-a-ntâmplat ceva?

El vru s-o pocnească, s-o insulte, să-i spună ceva care s-o trezească, dar nu făcu decât să se îndrepte spre camera lui, vorbindu-şi în barbă şi făcând-o în fel şi chip.

SEA OAK

La ora şase, în boxe se aude vocea domnului Frent, care strigă: „Bun venit la Joysticks!“ Pe urmă rosteşte: „Jos Cămăşile“. Ne scoatem jachetele de zbor şi le împăturim. Ne scoatem cămăşile şi le împăturim. Eşarfele ni le păstrăm. Thomas Kirster e băiatul nostru frumos. Are muşchi lungi şi ochi albaştri strălucitori. În clipa când îşi scoate cămaşa, două grăsane dau fuga pe interval, îi vâră nişte bani în chiloţi şi-l întreabă dacă nu vrea să le fie Pilot. El spune: cum să nu? Le aduce salatele. Le aduce supele. Îmi sună telefonul şi cea care m-a sunat îmi zice să mă duc la ea în imitaţia de Spitfire. Oare o vrea să-i fiu Pilot? Aşa sper. Înăuntrul Spitfire-ului se află Margie, care spune că a fost diagnosticată cu Sindrom de Timiditate Cronică, după care îmi dă un Instamatic şi-mi oferă zece dolari pentru un prim-plan cu fundicul lui Thomas.

O fac? Ba bine că nu.

Ar putea fi mai rău. Şi chiar este mai rău pentru Lloyd Betts. În ultima vreme s-a îngrăşat şi i s-a rărit părul. Nu-l mai cheamă nimeni cât e schimbul de lung, serveşte la zero mese şi sfârşeşte stând pe aripa P-51-ului şi jucând solitaire într-o poziţie gâr­bovită, din cauza căreia amorţeşte serios.

Eu Pilotez şase mese şi strâng patruzeci de dolari din bacşişuri, plus cinci pe oră ca salariu.

După închidere ne aşezăm pe jos pentru Debriefing.

— Vine o vreme, spune domnul Frendt, când trebuie să te îndrepţi cu graţie spre următoarea etapă a vieţii, aşa cum fac anumite femei din Africa sau din Brazilia, am uitat care dintre ele, care ori se vopsesc pe faţă, ori îşi pun un fel de acoperământ distinctiv când ajung la menopauză. Mă urmăriţi? Unul dintre noi trebuie acum să ne părăsească. Nici un om nu e o insulă şi nu poate fi considerat drăguţ pe vecie, aşa că astăzi trebuie să ne luăm rămas-bun de la prietenul nostru, Lloyd. Lloyd, ridică-te, ca să ne putem lua rămas-bun de la tine. Ne pare foarte rău tuturor.

— O, Doamne, zice Lloyd. Fă nu fie adevărat.

Dar e adevărat. S-a zis cu Lloyd. Îi ardem o porţie de aplauze, Frendt îi dă un Pix de Adio şi conţinutul dulăpiorului într-o pungă de gunoi şi pe-aci ţi-e drumul. Bietul Lloyd. Are nevastă, doi copii şi un duplex mic şi ca vai de el pe Self-Storage Parkway.

— A fost o plăcere! strigă el disperat din prag, încercând să lase loc de bună ziua.

Ce loc de muncă stresant. În clipa când îţi scade Ratingul de Drăgălăşenie te-ai ars. Oaspeţii ne clasifică drept Trăsnet, Ca Lumea, Adecvat sau Naşpa. Nu că m-aş plânge. Măcar muncesc. Măcar nu-s Naşpa, ca Lloyd.

Sunt un Ca Lumea/Adecvat bine înfipt şi mă duc acasă cu patruzeci de dolari peşin.

*

La Sea Oak2 nu există nici stejar, nici mare, ci doar o sută de apartamente subvenţionate, cu vedere la spatele sediului