Într-o oră îmi clănțăneau dinții și eram amorțit. Destul! N-aveam cum să fac o călătorie așa de lungă.

Pornind radiatorul, m-am întors direct la habitat.

Odată ajuns acasă, am stat bosumflat o vreme. Toate planurile mele strălucite – zădărnicite de termodinamică. Lua-te-ar gaia, entropie!

Sunt într-un impas. Nenorocitul de radiator o să-mi mănânce în fiecare zi jumătate din energia acumulatorului. Presupun c-aș putea să-l dau mai încet. Mi-ar fi nițel răcoare, dar n-aș muri de frig. Însă chiar și-așa, aș pierde cel puțin un sfert.

O să trebuiască să cuget la asta. Trebuie să mă întreb… ce-ar face Hercule Poirot? Va trebui să-mi pun „micile celule cenușii” să rezolve problema.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 68

Ei bine, rahat.

Am găsit o soluție, dar… ți-aduci aminte când am ars combustibil de rachetă în habitat? Chestia asta o să fie și mai periculoasă.

O să folosesc GTR-ul.

GTR-ul (generatorul termoelectric cu radioizotopi) este o cutie mare de plutoniu, dar nu din cel folosit la bombele nucleare. Nu, nu. Plutoniul ăsta e mult mai periculos!

Izotopul plutoniu-238 este incredibil de instabil. E atât de radioactiv, încât se încinge de unul singur. După cum îți poți imagina, o marfă care poate, ad litteram, să prăjească un ou prin iradiere e destul de periculoasă.

GTR-ul adăpostește plutoniul, captează radiația sub formă de căldură și o transformă în electricitate. Nu e un reactor. Radiația nu poate fi crescută sau scăzută. E un proces absolut natural care se petrece la nivel atomic.

Încă din anii ’60, NASA a folosit GTR-urile ca să alimenteze sondele fără personal. Au o mulțime de avantaje față de energia solară. Nu sunt afectate de furtuni; lucrează zi și noapte; sunt complet interne, deci n-ai nevoie ca sonda să fie plină de celule solare delicate.

Dar până la programul Ares n-au folosit niciodată GTR-uri mari în misiunile cu oameni.

De ce nu? Ar trebui să fie destul de evident, ce dracu’! N-au vrut să pună astronauții lângă o minge incandescentă și radioactivă!

Exagerez nițel. Plutoniul e înconjurat de pelete, fiecare etanșeizată și izolată ca să împiedice scurgerile de radiații chiar și în cazul în care containerul exterior este spart. Deci pentru programul Ares și-au asumat riscul.

Misiunea Ares se învârte în jurul VAM-ului. El e cea mai importantă componentă. E unul dintre puținele sisteme care nu pot fi înlocuite sau evitate. Este singura componentă a cărei nefuncționare conduce la anularea definitivă a misiunii.

Celulele solare sunt grozave pe termen scurt și sunt bune pe termen lung, dacă ai oameni la dispoziție care să le curețe. Dar VAM-ul stă singur ani de zile, fabricând liniștit combustibil, iar apoi așteaptă doar să-i sosească echipajul. Chiar și nefăcând nimic, tot are nevoie de alimentare, pentru ca NASA să-l poată monitoriza de la distanță și să poată rula verificări automate.

Perspectiva anulării unei misiuni din cauza murdăririi unei celule solare era inacceptabilă. Aveau nevoie de o sursă de alimentare mai fiabilă. Așa că VAM-ul a venit echipat cu un GTR. Are 2,6 kilograme de plutoniu-238 care produce aproape 1.500 de wați de căldură. Îi poate transforma într-o sută de wați de electricitate. Până la sosirea echipajului, cu asta funcționează VAM-ul.

O sută de wați nu sunt suficienți pentru ca radiatorul să funcționeze, dar nu mă interesează productivitatea electrică. Vreau căldura. Un radiator de 1.500 de wați dă atâta căldură, încât ar trebui să dau izolația jos de pe rover ca să nu se încingă prea tare.

De îndată ce roverele au fost despachetate și activate, comandantul Lewis a avut plăcerea să se debaraseze de GTR. L-a detașat de VAM, a condus la patru kilometri depărtare și l-a îngropat. Oricât de sigur este, rămâne un miez radioactiv pe care NASA nu și-l dorește prea aproape de astronauții săi.

Parametrii misiunii nu specifică unde să arunci GTR-ul. Doar „la o distanță de 4 kilometri”. Așa că trebuie să-l găsesc.

Am două chestii care lucrează în favoarea mea. Prima e că asamblam panouri solare cu Vogel când comandantul Lewis a plecat și am văzut-o îndreptându-se spre sud. A doua e că în locul în care l-a îngropat a înfipt un stâlp de trei metri cu un steag verde-aprins în vârf. Verdele se vede foarte bine pe fundalul solului marțian. Ne anunță să evităm locul, în caz că ne rătăcim ulterior într-o EVA cu roverul.

Așa că planul meu e să mă îndrept spre sud patru kilometri, apoi să caut în jur până găsesc steagul verde.

Întrucât am făcut roverul 1 inutilizabil, va trebui să folosesc pentru călătorie roverul meu mutant. Pot să fac din asta o misiune utilă de testare. O să văd cât de bine rezistă harnașamentul cu acumulator într-o călătorie adevărată și cât de bine se descurcă celulele solare legate de acoperiș.

O să-i zic Sirius 2.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 69

Nu sunt un străin pe Marte. Sunt aici de mult timp. Dar până astăzi n-am fost niciodată atât de departe de habitat, încât să nu-l mai văd. Ai zice că nu e mare lucru, dar e.

Pe când mă duceam spre locul unde e îngropat GTR-ul, mi-am dat seama: Marte e un tărâm pustiit și sterp, iar eu sunt aici complet singur. Știam deja asta, desigur. Dar e o diferență între a ști și a simți ceva pe pielea ta. Nu mă înconjurau decât praf, pietre și un deșert gol, nesfârșit, în toate direcțiile. Faimoasa culoare roșie a planetei provine de la oxidul de fier care acoperă totul. Deci nu e doar un deșert. E un deșert atât de vechi că ruginește, la propriu.

Habitatul e singura mea urmă de civilizație, și să-l văd cum dispare a fost mai neplăcut decât îmi place să recunosc.

Am lăsat gândurile astea deoparte și m-am concentrat asupra a ceea ce era în fața mea. Am găsit GTR-ul acolo unde trebuia să fie, la patru kilometri sud de habitat.

N-a fost greu de găsit. Comandantul