Paragraful al treilea: „înlesnirea făcută sub orice formă unui stat străin aflat în stare de război cu URSS”.

  Acest paragraf oferea posibilitatea condamnării oricărui cetăţean care s-a aflat sub ocupaţie fie că a bătut un toc la pantoful unui militar german, fie că i-a vândut o legătură de ridichi; ori a unei cetăţence care a ridicat spiritul combativ al unui ocupant, dansând ori petrecân-du-şi noaptea cu el. Nu toţi erau condamnaţi în virtutea acestui punct (din pricina mulţimii celor ocupaţi), dar fiecare era pasibil de condamnare.

  Paragraful al patrulea se referea la ajutorul (fantastic) acordat burgheziei internaţionale.

  Involuntar îţi pui întrebarea: cine ar putea intra aici? Însă, dând o interpretare largă, cu ajutorul conştiinţei revoluţionare, au găsit lesne o categorie: toţi emigranţii care au părăsit ţara înainte de anul 1920, deci cu câţiva ani înainte de elaborarea acestui cod, şi care au fost prinşi de armatele noastre prin Europa după un sfert de secol (1944-1945). Au fost condamnaţi în virtutea articolului 58-4: zece ani ori împuşcare. Căci nu puteau face altceva acolo, în străinătate, decât să acorde ajutor burgheziei mondiale. (Exemplul unei societăţi muzicale ne-a demonstrat că se putea acorda ajutor şi din interiorul URSS.) Ea a fost ajutată de toţi eserii, de toţi menşevicii (pentru ei a fost conceput articolul), iar pe urmă de inginerii de la Gosplan şi VSNH.

  Paragraful al cincilea: tendinţa unui stat străin de a declara război URSS.

  O ocazie pierdută: extinderea acestui paragraf asupra lui Stalin şi anturajului său diplomatic şi militar în anii 1940-1941. Căci spre asta Au dus orbirea şi nebunia lor. Cine, dacă nu ei, au împins Rusia în înfrângeri ruşinoase, de neînchipuit, care nu se pot compara cu înfrân-gerile Rusiei ţariste din 1904 sau din 1915? Înfrângeri pe care Rusia nu le mai cunoscuse din secolul al XIII-lea? 77

  Paragraful al şaselea – spionajul, –!

  A fost interpretat atât de larg, încât, dacă s-ar fi numărat toţi cei care au fost condamnaţi în virtutea lui, s-ar fi putut trage concluzia că poporul rus pe vremea lui Stalin nu îşi asigura existenţa nici din agricultură, nici din industrie şi nici din altceva, ci numai din spionaj internaţional şi trăia din banii serviciilor de informaţii. Prin simplitatea lui, spionajul era ceva foarte convenabil şi pe înţelesul tuturor: al unui criminal neevoluat, al unui jurist savant, al unui gazetar şi al opiniei publice’”.

  Lărgimea interpretării consta aici şi în faptul că oferea posibilitatea condamnării nu pentru spionaj pur şi simplu, ci pentru PŞ – bănuială de spionaj; NŞ – spionaj nedovedit, şi pentru el – întreg tacâmul l Şi chiar pentru SVPŞ – relaţii care conduc la bănuiala (!) de spionaj.

  Adică, de pildă, prietena prietenei soţiei dumneavoastră şi-a cusut o rochie la aceeaşi croitoreasă (fireşte, colaboratoare a NKVD) ca şi soţia unui diplomat străin.

  Şi aceste paragrafe şi puncte 58-6, PŞ şi SVPŞ erau molipsitoare, ele cereau un regim de întemniţare sever, o supraveghere vigilentă (căci serviciile de spionaj îşi pot întinde tentaculele spre favoritul lor chiar şi în lagăr) şi interziceau suspendarea escortei. În general toate articolele-siglă, adică, de fapt, nu articole, ci aceste combinaţii de litere majuscule (în acest capitol vom mai întâlni şi altele) erau permanent înconjurate de o aură de mister. Nu ştiai niciodată dacă ’” erau mlădiţe ale articolului 58 sau ceva autonom şi foarte primejdios, în multe lagăre, deţinuţii condamnaţi în virtutea articolelor-siglă erau mult mai persecutaţi chiar decât cei cu articolul 58.

  Paragraful al şaptelea: subminarea industriei, a transporturilor, a comerţului, a circulaţiei monetare şi a cooperaţiei.

  *Poate că spionomania nu a fost doar pasiunea obtuză a lui Stalin. Ea devenea numaidecât convenabilă celor ce ajungeau privilegiaţi. Ea a devenit o justificare firească a tendinţei generale spre secret aflată la ordinea zilei, a interdicţiei informaţiilor, a uşilor închise, a sistemului permiselor (de trecere ori intrare), a vilelor împrejmuite cu garduri înalte şi a distribuitorilor secreţi. Prin blindajul protector al spionomaniei. Poporul nu putea pătrunde să vadă cum birocraţii se înţeleg între ei, cum trândăvesc, greşesc, cum mănâncă şi cum se distrează, În deceniul al patrulea, acest punct s-a bucurat de mare circulaţie şi a cucerit masele sub denumirea accesibilă tuturor de „sabotaj”. Intr-a-devăr, toate cele enumerate la Paragraful al şaptelea erau subminate în fiecare zi în mod concret, evident, aşa că trebuiau să existe nişte vinovaţi. Secole de-a rândul poporul a construit şi a creat întotdeauna „’” ’ cinstit, chiar şi pentru boieri. Niciodată, începând chiar de pe vremea lui Rlurik78, nu s-a pomenit de vreun sabotaj. Şi iată, când pentru prima dată bunurile au devenit ale poporului, sute de mii dintre cei mai buni fii ai lui în mod inexplicabil s-au pornit să saboteze. (Pentru sabotajul în agricultură nu era prevăzut un punct, dar întrucât fără el nu se putea explica în mod raţional de ce holdele sunt invadate de buruieni, recoltele se micşorează, maşinile se strică, instinctul dialectic l-a introdus şi pe el.)

  Paragraful al optulea: terorismul (dar nu acel terorism pe care ar fi trebuit să -l „motiveze şi să -l legifereze” codul penal sovietic*).

  Terorismul era înţeles într-o accepţie foarte largă: nu era considerat terorism faptul de a pune bombe sub trăsurile guvernatorilor, însă, de pildă, când îl plesneai peste bot pe duşmanul tău personal, dacă acesta era activist de partid, comsomolist ori miliţian, fapta era socotită terorism. Cu atât mai mult, asasinarea unui activist nu era niciodată pusă pe aceeaşi treaptă cu asasinarea unui om de rând (cum, de altminteri, era prevăzut încă în codul lui Hammurabi în secolul al XVIII-lea înaintea erei noastre). Dacă soţul l-a ucis pe amantul soţiei, iar acela nu era membru de partid – norocul soţului, fapta lui era încadrată la articolul 136, el era socotit condamnat de drept comun, element apropiat din punct de vedere social şi putea fi lăsat fără supraveghere, însă dacă amantul era membru de partid, soţul devenea