O extindere şi mai importantă a noţiunii se obţinea prin aplicarea paragrafului al optulea cu referire la acelaşi articol 19, adică pregătire în sens de intenţie.

  Nu numai o ameninţare directă lângă berărie: „Ţi-arăt eu-ţie!”, adresată unui activist, dar şi remarca unei muieri arţăgoase la piaţă: „Ah, lovi-l-ar boala!” era calificată drept ÎN – Intenţii Teroriste – şi oferea temeiul aplicării articolului în toată severitatea lui. (Asta sună a exagerare, a farsă, dar nu am compus noi această farsă, noi, împreună cu aceşti oameni, am stat la închisoare.)

  Paragraful al nouălea: distrugerea sau avarierea… Prin explozie sau incendiere (şi negreşit cu scop contrarevoluţionar), denumită pe scurt diversiune.

  *Lenin. Ed. Cât., voi. 45, p. 190.

  Extensiunea consta în faptul că se atribuia scopul contrarevoluţionar (anchetatorul ştia mai bine ce se petrece în conştiinţa criminalului!), iar orice greşeală omenească, orice nebăgare de seamă, orice eşec în activitate, în producţie, erau considerate diversiune.

  Însă niciunul dintre paragrafele articolului 58 nu a fost interpretat atât de larg şi cu o conştiinţă revoluţionară atât de înflăcărată precum paragraful al Zecelea. El suna aşa: „Propaganda sau agitaţia, care conţin apeluri pentru răsturnarea, subminarea ori slăbirea Puterii Sovietice… Precum şi răspândirea ori producerea, ori păstrarea literaturii cu conţinut identic”, în timp de pace acest punct stipula doar pedeapsa minimă (nu mai puţin! Nu prea blând!), iar cea maximă nu avea limită!

  Acesta era curajul Marii Puteri în faţa cuvântului supuşilor ei.; îl. Extinderile faimoase ale acestui paragraf faimos au fost:

  — Prin „agitaţia care conţine un apel” se putea înţelege o discuţie amicală (sau conjugală) între patru ochi, ori o scrisoare particulară; iar apelul putea fi un sfat personal. (Noi deducem: „se putea, putea fi” din faptul că tocmai aşa a fost.)

  — „subminarea şi slăbirea” puterii era orice idee care nu coincidea ori nu se ridica la aceeaşi intensitate cu ideile din ziarul zilei. Căci slăbeşte tot ce nu întăreşte! Căci subminează tot ce nu coincide pe deplin!

  Şi cel care astăzi nu cântă cu noi, Acela-i contra noastră!

  (Maiakovski)

  — Prin „producerea literaturii” se înţelegea orice scriere într-un singur exemplar a unei epistole, a unor note, a unui jurnal intim.

  Interpretat atât de fericit, oare ce idee, gândită, rostită ori scrisă, nu putea să fie cuprinsă în Paragraful al Zecelea?

  Paragraful al unsprezecelea era de un gen special: el nu avea un conţinut de-sine-stătător, ci era un adaos agravant la oricare dintre cele precedente, dacă fapta era pregătită în mod organizat ori criminalii formau o organizaţie.

  În realitate, acest paragraf era interpretat atât de larg, încât nu mai era nevoie de nici o organizaţie. Această aplicare elegantă a paragrafului am încercat-o chiar pe pielea mea. Eram doi care făceam schimb de idei în secret, adică eram embrioane de organizaţie, adică o organizaţie!

  Paragraful al doisprezecelea privea cel mai mult conştiinţa cetăţenilor: era paragraful referitor la nedenunţare în oricare dintre actele enumerate. Şi pentru păcatul greu al nedenunţării pedeapsa nu avea limită superioară!

  Acest paragraf beneficia de o interpretare atât de atotcuprinzătoare, încât nu mai necesita o extindere ulterioară. Ai ştiut şi nu ai spus, este ca şi cum ai fi făcut-o tu însuţi!

  Paragraful al treisprezecelea, după cât se pare – de mult fără obiect, se referea la serviciul în poliţia secretă din Rusia ţaristă. (Serviciul analog de mai târziu, dimpotrivă, era considerat drept faptă de vitejie, patriotică.)

  Există temeluri psihologice de a -l suspecta pe I. Stalin că era pasibil de judecată în virtutea acestui paragraf din articolul 58. Nu toate documentele referitoare la acest gen de serviciu au supravieţuit lui februarie 1917 şi au devenit cunoscute publicului larg. Graba cu care au fost arse arhivele poliţiei în primele zile ale revoluţiei din februarie aduce cu elanul general al unor revoluţionari interesaţi. De fapt, de ce, în momentul biruinţei, să arzi arhivele, atât de interesante ale inamicului?

  Paragraful al paisprezecelea pedepsea „neexecutarea conştientă a anumitor obligaţii sau îndeplinirea lor intenţionat neglijentă”. Fireşte, pedepsea până la moartea prin împuşcare. Pe scurt, asta se numea „sabotaj” sau „contrarevoluţie economică”, şi să separe intenţia de nonintenţie era în stare doar anchetatorul penal, ajutat de conştiinţa lui revoluţionară. Acest paragraf era aplicat ţăranilor care nu-şi predau cotele obligatorii. Acest paragraf era aplicat colhoznicilor care nu acumulau numărul necesar de zile-muncă. Deţinuţilor din lagăre care nu-şi îndeplineau norma. Şi prin ricoşeu, după război, au început să acorde acest paragraf hoţilor pentru evadare din lagăr, adică, într-o interpretare largă, văzând în fuga hoţului nu avântul spre dulcea libertate, ci subminarea sistemului lagărelor.

  Acesta a fost ultimul dintre elementele componente ale evantaiului articolului 58, evantai care acoperea întreaga existenţă umană.

  Acum, că am isprăvit prezentarea marelui Articol, mai departe o să ne mirăm mai puţin. Unde există lege, există şi crimă.

  Oţelul de Damasc al articolului 58, încercat în anul 1927, imediat după forjare, udat în toate valurile deceniului următor, a fost aplicat în toată amploarea lui în atacul pe care Legea l-a pornit împotriva Poporului în anii 1936-1938.

  Trebuie să spunem că operaţia anului 1937 nu a fost stihinică, ci a fost planificată, că în prima jumătate a acestui an multe închisori din uniune au fost reutilate: din celule au fost scoase paturile de o persoană şi s-au construit pricluri de un etaj ori de două. (Cum nu întâmplător şi Casa cea Mare79 din Leningrad a fost isprăvită în 1934, exact în preajma asasinării lui Kirov.) Bătrânii deţinuţi îşi amintesc că prima lovitură ar fi fost concentrată aproape într-o singură noapte de august în toată ţara (însă, cunoscând neîndemânarea noastră, nu prea îmi vine să cred). Iar toamna, când, cu prilejul celei de a douăzecea aniversări a lui Octombrie, se aştepta cu încredere o mare amnistie generală, glumeţul Stalin a adăugat la codul penal noi termene de pedeapsă, necunoscute până atunci: cinsprezece, douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani.

  Nu e nevoie să repetăm