aici ceea ce s-a scris din abundenţă despre anul 1937 şi se va mai repeta de nenumărate ori: că s-a dat o lovitură zdrobitoare vârfurilor conducătoare ale partidului, ale administraţiei sovietice, ale conducerii militare şi chiar ale GPU-NKVD. Este puţin probabil că în vreo regiune primul secretar al comitetului regional ori preşedintele comitetului executiv regional să fi fost menţinuţi în funcţie, Stalin şi-a ales alţii mai convenabili.

  Astăzi, asistând la revoluţia culturală chineză (aflată şi ea la şaptesprezece ani după victorie), putem să presupunem, cu o mare probabilitate, că aici există o legitate istorică. Şi Stalin însuşi începe să ne pară doar o forţă istorică oarbă şi superficială.

  Olga Ceavceavadze povesteşte cum a fost la Tbilisi: în 1938 au fost arestaţi preşedintele comitetului executiv orăşenesc, vicepreşedintele, toţi şefii de secţie şi adjuncţii lor (unsprezece), toţi contabilii şefi şi toţi economiştii şefi. Au fost numiţi alţii. Au. Trecut două luni. Şi iată că din nou sunt arestaţi: preşedintele, vicepreşedintele, toţi şefii de secţie (unsprezece), toţi contabilii şefi, toţi economiştii şefi. Au rămas în libertate contabilii de rând, dactilografele, femeile de serviciu, curierii…

  În ceea ce priveşte arestarea membrilor de rând ai partidului, exista pesemne un motiv secret, nemenţionat direct nicăieri în procesele-verbale: să fie arestaţi cu precădere membrii de partid cu stagiu înainte de anul 1924. Această indicaţie s-a aplicat în mod deosebit de riguros la Leningrad, pentru că tocmai cei de acolo au semnat toţi „platforma” Noii opoziţii^. (Şi cum ar fi putut să nu semneze? Cum ar fi putut să nu aibă încredere în comitetul gubernial din Leningrad?)

  Iată cum se petreceau lucrurile. Să privim un mic tablou din acei ani. O conferinţă raională de partid (în regiunea Moscova). Este condusă de noul secretar al comitetului raional, instalat în locul celui vechi, arestat. La sfârşitul conferinţei este adoptată o telegramă prin care se exprima devotamentul pentru tovarăşul Stalin. Fireşte, toţi se ridică în picioare (la fel cum săreau în sus şi în cursul conferinţei de câte ori era pomenit numele lui), în micuţa sală izbucnesc „aplauze furtunoase, care se transformă în ovaţii”. Trei minute, patru minute, cinci minute de aplauze tot furtunoase şi care se transformau mereu în ovaţii, însă au început să doară palmele. Au început să amorţească braţele ridicate. Oamenii în vârstă încep să se sufoce. Totul devine nesuferit de stupid chiar şi pentru cei care sincer îl adoră pe Stalin. Totuşi: cine va fi cel dinţii care se va opri? Asta putea s-o facă secretarul comitetului raional, Care stătea la tribună şi tocmai citise telegrama cu pricina. Dar el este nou, el este în locul celui întemniţat, el însuşi se teme! Căci aici, în sală, se află şi aplaudă agenţii NKVD, ei vor nota cine va înceta primul!… Şi aplauzele, în mica sală obscură, fără ca marele conducător să ştie, continuă şase minute! Şapte minute! Opt minute!… Toţi sunt morţi! Sunt^ pierduţi! Nu pot să se mai oprească până ce nu vor cădea loviţi de infarct! În fundul sălii, la înghesuială se mai poate trişa un pic, se poate bate mai rar, mai încet, nu atât de frenetic, dar în prezidiu, în văzul tuturor? Directorul fabricii de hârtie din localitate, un om puternic şi independent stă în prezidiu şi, înţelcgând toată această situaţie falsă şi fără ieşire, aplaudă! Minutul al nouălea. Al zecelea! Priveşte melancolic spre secretarul comitetului raional, însă acela nu îndrăzneşte să se oprească. Este o nebunie! Nebunie generală! Uitându-se unul la celălalt fără prea mare speranţă, dar cu chipurile pline de entuziasm, conducătorii raionului vor aplauda până ce vor cădea, până ce vor fi scoşi pe targa! Însă chiar şi atunci cei rămaşi nu vor tresări!… Şi directorul fabricii de hârtie, în minutul al unsprezecelea, adoptând un aer preocupat se lasă pe scaunul său din prczjdu. O, minune! Unde a dispărut acel entuziasm general, impetuos şi nedescris? Toţi deodată, la aceeaşi bătaie din palme, se opresc şi se aşază pe scaune. Sunt salvaţi! Iată că s-a găsit, până la urmă, unul mai breaz!

  Ca să vedeţi totuşi cum sunt recunoscuţi oamenii cu spirit independent! Şi tot aşa sunt scoşi din circulaţie, în aceeaşi noapte, directorul fabricii este arestat. S-a pricopsit foarte lesne cu zece ani, dar pentru cu totul alte motive, însă după ce şi-a pus semnătura pe 206 (procesul-verbal final al anchetei81), anchetatorul îi aduce aminte:

  — Şi să nu te mai opreşti niciodată primul din aplaudat!

 

  (Dar ce să facem? Cum să ne oprim…?)

  Remarcaţi – este selecţia după Darwin. Şi tocmai aceasta constituie epuizarea prin prostie.

  Însă astăzi se creează un nou mit. Orice povestire tipărită, orice amintire tipărită despre anul 1937 este negreşit o povestire despre tragedia comuniştilor conducători. Şi iată că ne-au convins, şi noi, fără să vrem, ne lăsam prinşi, că anul întemniţărilor 1937-1938 s-a redus numai la arestarea comuniştilor de vază şi atât. Însă din milioanele arestate atunci, gradele superioare de partid şi de stat nu puteau alcătui mai mult de zece la sută. Chiar la cozile formate la porţile închisorilor din Leningrad cu nădejdea de a transmite un pachet stăteau în majoritate femei simple, cum ar fi lăptăresele.

  Din datele statistice indirecte se poate trage următoarea concluzie confirmată apoi de declaraţiile martorilor: coloniile speciale ale „deschiaburiţilor” care nu au pierit au fost transferate în Arhipelag, ori mutate în lagăre, ori încercuite pe loc într-o zonă de lagăr. Astfel marele val 1929 s-a vărsat în valul 1937, mărindu -l cu alte milioane.

  Componenţa celor ridicaţi în 1937-1938 şi aduşi mai mult morţi decât vii în Arhipelag este atât de pestriţă, atât de bizară, încât şi-ar fi bătut capul multă vreme cel care ar fi vrut să evidenţieze nişte legităţi. (Cu atât mai mult, ele n-ar fi fost înţelese de contemporani.)

  Adevărata lege de întemniţare din acei ani era indicarea cifrei, dispoziţia de livrare, repartiţia. Fiecare oraş, raion, fiecare unitate militară primea o cifră de control şi trebuia s-o realizeze în termen. Restul depindea de abilitatea agenţilor securităţii.

  Fostul cekist Alexandr Kalganov îşi