pe scurt, vă rog să vă imaginaţi un mărfar, cu vagoanele cuplate, care merge pe calea ferată. Încărcătura unuia dintre vagoane dispare. Vagonul gol, lipsit de conţinut, este „pierderea”. Cel care dispare cu totul, odată cu încărcătura sa, este „lipsa”.

  Am discutat şi posibilitatea ca acei copii să fi inhalat vreun gaz toxic.

  „Este un lucru demn de luat în considerare. De fapt, acesta trebuie să fie şi motivul pentru care armata s-a implicat în acest incident, însă, în faza actuală, dacă privim situaţia realist, trebuie să admitem că această posibilitate este extrem de mică. Oricum, fiind vorba despre un secret militar, nimic nu va putea fi divulgat în afară…” a spus doctorul Toyama.

  În mare, acestea au fost cuvintele sale: „Sunt convins că armata îşi continuă cercetările secrete asupra armelor chimice, cum ar fi gazele toxice şi armele biologice. Însă acest lucru se petrece în principal în cadrul unităţii speciale din China, şi nu pe teritoriu japonez, deoarece ar fi mult prea periculos să întreprinzi asemenea experienţe într-o ţară atât de îngustă şi de dens populată. N-aş putea să vă spun cu hotărâre că astfel de arme nu sunt depozitate în ţara noastră, dar pot să vă asigur că, cel puţin în momentul de faţă, lipsesc cu desăvârşire din prefectura Yamanashi.”

  Deci doctorul a afirmat că în prefectura Yamanashi nu erau depozitate arme speciale, inclusiv cele cu gaze toxice.

  Da. Ne-a spus-o foarte clar. Ne-am dat seama că nu aveam decât să-l credem pe cuvânt şi am simţit că puteam să o facem. După aceea am ajuns cu toţii la concluzia că, în ceea ce priveşte ipoteza ca armata americană să fi aruncat gaz toxic de la bordul unui B-29, probabilitatea era mult prea mică. Dacă ar fi dezvoltat o astfel de armă şi ar fi hotărât să o folosească, ar fi lansat-o mai degrabă într-o metropolă, unde impactul ar fi fost mare. Dacă ar fi aruncat una sau chiar două din avion într-o zonă atât de retrasă, nici măcar nu ar fi putut estima efectul pe care l-ar fi exercitat. Presupunând totuşi că ar fi fost dispersat, ce importanţă militară ar putea avea un gaz care nu face decât să provoace leşinul unor copii timp de două ore, fără să lase apoi nici o urmă?

  În plus, din câte ştiam şi noi, în primul rând este de neconceput un gaz toxic, fie el artificial sau eliberat în aer pe cale naturală, care să nu lase nici o urmă asupra corpului. Şi mai ales în cazul unor copii sensibili, neajutoraţi şi slabi în comparaţie cu adulţii, ar rămâne cu siguranţă efecte la nivelul ochilor sau al membranelor mucoase. Iar toxiinfecţia alimentară poate fi scoasă şi ea din calcul din aceleaşi raţiuni.

  Astfel, nu ne-a rămas decât să ne gândim la o problemă de ordin psihologic sau neurologic. Dacă acest incident ar fi fost provocat, de altfel, de o cauză internă, ne-ar fi fost extrem de dificil să o identificăm. Astfel de semne nu se văd cu ochiul liber şi nu pot fi exprimate printr-o valoare numerică. Ajunşi în acel punct, am reuşit să înţelegem în sfârşit motivul pentru care armata ne solicitase.

  Am discutat cu toţi copiii implicaţi în incident. Am ascultat ce-au avut de spus şi învăţătoarea, şi medicul local.

  A luat parte şi doctorul Toyama. Însă din aceste interviuri nu am reuşit să aflăm nici o informaţie nouă. Doar ni s-au reconfirmat cele spuse de doctor. Copiii nu îşi aminteau absolut nimic despre acel incident. Au văzut pe cer un obiect strălucitor care semăna cu un avion. Au urcat apoi pe Owan yama şi au început să culeagă ciuperci în pădure. În acel moment au căzut în nesimţire şi următorul lucru pe care şi-l aminteau era faptul că erau întinşi pe jos, înconjuraţi de poliţişti şi profesori îngrijoraţi. Nu se simţeau rău, nu-i durea nimic. Nu le era greaţă. Aveau doar capul puţin înceţoşat, ca dimineaţa, imediat după trezire. Asta e tot.

  Declaraţiile copiilor erau identice, ca scoase la indigo.

  La finalizarea interviurilor, o posibilitate demnă de luat în consideraţie a fost, fireşte, hipnoza în grup. Din observaţiile învăţătoarei şi ale medicului de la faţa locului cu privire la simptomele pe care le-au etalat copiii cât au fost inconştienţi, nu e deloc nefiresc să presupunem că putea fi vorba de hipnoză în grup. Mişcarea regulată a ochilor, respiraţia, pulsul şi temperatura puţin scăzute, lipsa amintirilor.

  În mare, totul se potrivea. Faptul că învăţătoarea nu-şi pierduse cunoştinţa se datora faptului că acel ceva care a indus hipnoza în grup, din cine ştie ce motiv, nu putea acţiona asupra unui adult.

  Nu am putut însă identifica ce putea fi acel ceva. În general, hipnoza în grup necesită doi factori. Unul ar fi ca grupul să fie strâns, omogen şi să se afle în circumstanţe aparte. Celălalt este declicul, un „trăgaci” direct care să acţioneze simultan asupra întregului grup. În cazul de faţă, ar fi putut fi, de exemplu, strălucirea presupusului avion pe care l-au văzut cu toţii înainte de a intra în pădure, în acelaşi timp. Câteva zeci de minute mai târziu, a început leşinul. Desigur, aceasta este doar o ipoteză şi nimic altceva nu poate fi afirmat cu siguranţă, dar chiar se poate să fi existat ceva care să acţioneze ca declic. I-am sugerat această posibilitate a „hipnozei în grup” doctorului Toyama, cu menţiunea că „este doar o ipoteză”. Şi cei doi colegi ai mei s-au arătat, în mare, de acord. Acest lucru se întâmpla să fie indirect legat chiar de tema noastră de cercetare.

  „Sună logic”, a zis doctorul Toyama după ce a reflectat o vreme. „Este în afara ariei mele de specialitate, dar cred că este cea mai plauzibilă explicaţie. Rămâne însă un lucru pe care nu-l înţeleg, şi anume ce a anulat acea hipnoză în grup. Trebuie să fi existat şi un „răsclic„.”

  I-am răspuns sincer că nu ştiam. În momentul acela nu se putea răspunde decât printr-o altă ipoteză,