— Nici vorbă. De ce întrebi?

  — Am auzit că homosexualii nu prea ştiu să fredoneze. E adevărat?

  — Habar n-am.

  — Pe mine nu mă deranjează dacă eşti homosexual sau pervers. Cum te cheamă? Dacă nu-ţi ştiu numele, nu te pot striga.

  — Toru Okada.

  A murmurat numele meu de câteva ori.

  — Ce nume mai e şi ăsta?

  — Păi… Mie îmi sună ca un nume de ministru antebelic.

  — Mă rog, pentru mine nu înseamnă nimic. Nu mă pricep deloc la istorie. Hai s-o lăsăm baltă! N-ai vreo poreclă, Toru Okada? Ceva care să fie mai uşor de pronunţat.

  Am stat şi m-am gândit puţin, dar nu mi-a venit nici o poreclă în minte. N-am avut aşa ceva în viaţa mea. Oare de ce?

  — N-am, am răspuns.

  — De exemplu Kuma1 sau Kaeru2. Ce zici?

  — Nu am şi gata.

  — Ufff! Gândeşte-te la una.

  — Pasăre-arc.

  — Pasăre-arc? Întrebă ea, rămânând cu gura căscată şi privindu-mă nedumerită. Ce mai e şi asta?

  — Este pasărea care stă în copac şi răsuceşte arcul lumii în fiecare dimineaţă. Face ghiiiiiii.

  Continua să mă privească uimită. Am oftat adânc.

  — Aşa mi-a venit. Dar să ştii că pasărea aia îşi face apariţia în zonă în fiecare zi. Face ghiiiiiii pe copacul din vecini, deşi n-a văzut-o nimeni niciodată. Nu se ştie cum arată.

  — E, nu mai spune! Bine, rămâi atunci domnul Pasăre-arc. Nu-i prea uşor de pronunţat, dar oricum e mai bine decât Toru Okada.

  — Îţi mulţumesc.

  1. Urs.

  2. Broască.

  Şi-a ridicat ambele picioare pe scaun şi şi-a rezemat bărbia de genunchi.

  — Pe tine cum te cheamă? Am întrebat.

  — Mai1 Kasahara, de la luna „mai”.

  — Te-ai născut în luna mai?

  — Normal. Imaginează-ţi cum era dacă mă năşteam în iunie şi mă chema Mai.

  — Da, ai dreptate. Ai terminat cu şcoala?

  — M-am uitat bine la tine, domnule Pasăre-arc, spuse ea fără să răspundă la întrebare. Te-am privit cu binoclul din camera mea. Am întotdeauna binoclul pregătit ca să văd ce se întâmplă pe alee. Te-am urmărit de când ai intrat pe poartă. Multă lume trece pe aici şi pun pariu că nu ştiai. De fapt, nu numai oameni, ci şi animale. Ce naiba era în capul tău când te-ai aşezat aici, singur şi te-ai pus pe fredonat?

  — Pur şi simplu m-am relaxat. M-am gândit la trecut, am fredonat…

  Mai Kasahara îşi rodea unghiile.

  — Eşti cam ciudat.

  — Nu cred, am protestat. Oricine poate proceda exact la fel.

  — Aşa o fi, dar nu cred că mai există cineva care să intre în grădini părăsite şi să facă ceea ce ai făcut tu. Dacă aveai chef să te gândeşti la trecut şi să fredonezi, puteai foarte bine s-o faci şi acasă la tine, nu?

  Avea dreptate.

  — Oricum, motanul Noboru Wataya nu s-a întors, nu? Am clătinat din cap.

  — Nu l-ai mai văzut de atunci? Am întrebat-o.

  — Un motan maro tărcat, cu vârful cozii puţin răsucit… M-am tot uitat după el, dar nu l-am mai văzut de-atunci.

  Mai Kasahara şi-a scos un pachet de Hope din buzunar şi Şi-a aprins o ţigară cu chibritul. A tras câteva fumuri, tăcută. Apoi m-a fixat cu privirea:

  — Începi să cheleşti.

  Mi-am dus automat mâna la cap.

  — Nu acolo, spuse ea. La frunte. Nu vezi că e mai mare decât ar trebui să fie?

  — Nici nu mi-am dat seama.

  „ In original, „Mei” (conform pronunţiei engleze a lunii mai).

  — Păi, de-acolo începe chelia. Eu ştiu atâta lucru. Linia de demarcaţie a părului tău se tot mută. Uite-aşa, spuse ea ridicân-du-şi părul şi dezgolindu-şi fruntea albă. Mai bine ai avea grijă.

  Mi-am trecut mâinile prin zona de pe frunte de unde începea părul să crească. Da, parcă s-a mai retras puţin… Sau doar mi se părea. Oricum, aveam un nou motiv de nelinişte.

  — Ce vrei să spui? Cum pot eu să am grijă?

  — Da, de fapt ai dreptate. Nu ai ce face. Nu există măsuri împotriva căderii părului. Cei care chelesc, chelesc şi gata. Chelesc când le vine timpul şi nu au cum să stopeze fenomenul. Se spune că problema ar putea fi rezolvată dacă ţi-ai implanta fire noi de păr, dar după părerea mea asta e minciună sfruntată. Uită-te numai la vagabonzii care dorm prin gara Shinjuku şi prin împrejurimile ei. Nici măcar unul nu are chelie. Crezi că ăia se spală şi îşi şamponează părul în fiecare zi? Nici vorbă. Crezi că-şi dau cu loţiune de păr? Nu. Astea sunt baliverne de-ale fabricanţilor de cosmetice ca să scoată bani de la cei care au părul slăbit.

  — Da, aşa e, am spus eu admirativ. Cum de ştii atâtea lucruri despre căderea părului?

  — Sunt de multă vreme colaboratoare, la o firmă de peruci. Pentru că nu merg la scoală şi am mult timp liber la dispoziţie, fac sondaje de opinie şi anchete. De aceea ştiu atât de multe. Am o grămadă de informaţii în legătură cu deteriorarea părului.

  — Nu mai spune!

  — Dar să ştii că la firmă nu avem voie să pronunţăm cuvântul „chelire”, mă anunţă ea. Îşi aruncă ţigara pe jos şi o strivi sub talpa pantofului. Noi trebuie să folosim sintagma „păr subţiat”. Cuvântul „chelire” este considerat discriminatoriu. O dată le-am propus în glumă sintagma „persoane uşor complexate din cauza lipsei părului”. Maaamă, ce s-au mai supărat pe mine! Mi-au spus că n-am voie să spun aşa ceva nici măcar în glumă. Lumea de la serviciu este foaaaaarte serioasă. Ştiai? Majoritatea oamenilor din lumea aceasta sunt foaaaaarte serioşi.

  Mi-am scos dropsurile de lămâie din buzunar, am băgat unul în gură şi am servit-o şi pe