Pornind de la interpretarea unor texte biblice, părinţii Bisericii au fixat dubla naştere a lui Usus (fizică şi spirituală) în a şasea zi a creaţiei după Anul Nou, celebrat pe atunci la Calendele lui Ianuarie. Ulterior, au lăsat la 6 ianuarie doar Botezul sau naşterea spirituală şi au mutat naşterea propriu-zisă pe 25 decembrie (suprapunând-o peste ziua de naştere a unor divinităţi anterioare, Crăciun, Saturn, Mithra), Din acest motiv, obiceiurile de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează, care formează laolaltă ciclul Sărbătorilor de Crăciun, păstrează numeroase elemente comune, caracteristice scenariului de înnoire rituală. Anul Nou de azi, este un ceremonial nocturn de celebrare a morţii şi renaşterii simbolice a timpului şi divinităţii la cumpăna dintre ani.

  (după Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an")

  PORCĂRIILE NOASTRE, CELE DE TOATE IERNILE ŞI CÂŞLEGILE porcul cel sfânt

  Animal sacrificat ritual, porcul e un substitut străvechi al zeului agrar, al grâului care moare şi renaşte, împreună cu timpul. împreună cu alte tradiţii specifice Anului Nou —celebrat mai înainte primăvara —sacrificiul porcului a fost transferat în perioada solstiţiului de iarnă, peste sacrificiul sângeros al taurului —cultul Zeului Mithra.

  Nu voi încerca aici să vând castraveţi grădinarilor, adică să vă învăţ pe dumneavoastră ceva ce ştiţi probabil mai bine decât mine: cum să dereticaţi porcul, de la rât la coadă şi din decembrie în aprilie. Dar am datoria să vă informez despre unele tradiţii şi reţete care umplu, de secole şi an după an, cămările româneşti la început de iarnă.

  Pentru că oaia-i oaie şi vaca-i vacă, aşa-i, dar în România numai cine are porc din iarnă! Mă-ntreba mon ami Julien, într-un mai însorit, „Ce conserve mănâncă românii iarna?" Eram în Maramureş, i-am arătat un godac hăpăind disperat nişte lături din troacă, „Asta da conservă!" a-nceput franţuzul să râdă:

  — Acreşte ca inflaţia, o sută de chile în cinci luni". „Da, iar cu conservatul se ocupă de fapt madam Iarnă", Tăiatul, împărţitul, săratul, afumatul sunt treburile parlagiului. Noi, fetele şi băieţii gospodine, gătim. Şi ce-am putea „găti" din porc, imediat după tăiere, altceva decât caltaboşi, cârnaţi, sângerete, tobă, piftie, chisea, jumări, carne în untură la borcan, şi ce ne-o mai veni în minte, că nici cultura a porcului nu e simplă – şunci fierte, coapte, afumate, slănini afumate, în saramură, fierte, cu boia, kaiser, şorici cu sare, aşa e cu popoarele astea sărace, n-aruncă nimic!

  Au innuiţii o cultură a renului complexă – gastronomică, textilă, arhitecturală? Au! Au zuluşii o pluricultură a babuinului? Au. Deci suntem salvaţi, nu mai suntem singuri, fraţilor, în complexitatea noastră culturală!

  arta tăierii porcului

  Porcul este considerat în vechi culturi animal sacru, animal emblematic pentru zei ai vegetaţiei – Osin's (la egipteni, care îl identifică uneori chiar cu zeul), Demeter şi Persefone (zeiţe agrare la greci), sau Ceres (zeiţa romană a grâului), O versiune a legendei lui Adonis aminteşte despre gelozia zeului războiului, Ares, care a aţâţat un porc mistreţ ce l-a sfâşiat pe Adonis. Drept urmare, adoratorii acestuia, ciclic, sacrificau ritual un porc şi îl mâncau în ospeţe publice.

  Creştinismul a acceptat practica sacrificării porcului ca secvenţă a suitei de obiceiuri pregătitoare a marii sărbători a Crăciunului.

  Există un timp ritual al sacrificiului porcului – ziua de Ignat (20 decembrie) sau după Sfântul Vasile (aproximativ aceeaşi zi pe stil vechi), dimineaţa în zori – moment al zilei propice multor practici rituale. în unele zone, la Paşte este însă sacrificat un purcel „de lapte", ale cărui semnificaţii în acest moment de regenerare a naturii au la bază credinţele în eficienţa benefică asupra viitoarelor culturi a sacrificării străvechiului spirit agrar.

  „Dacă nu tai porcul la Ignat, nu-i mai merge bine", „după Ignat, porcul slăbeşte" spun bătrânii (dar aceasta nu înseamnă că nu sunt sate în care porcul este tăiat a doua zi de Crăciun (Vâlcea, Bacău, Prahova) sau a treia zi (Dâmboviţa), conform unor interdicţii privind consumul cărnii de porc în prima zi de Crăciun, „Când tai porcul, să fie lună plină", „să fie frig şi umed" – sunt condiţii cărora, în sistemul de viaţă tradiţională, li se acordă mare atenţie.

  Spaţiul trebuie curăţat bine şi demarcat, „însemnăm locul printr-o linie", practică ce aminteşte ritualul de pregătire a actelor sacrificiale la romani prin-trasarea unui cerc magic în jurul altarului. Totodată, sunt respectate gesturi şi formule rituale pentru „consacrarea" victimei: animalul este stropit cu apă sfinţită, este aşezat cu capul spre răsărit, pe fruntea lui sau pe ceafă este trasată cu cuţitul o cruce pe care se presară sare, capul de porc este „tras cu râtul înapoi", în casă sunt rostite formule rituale. („Doamne ajută!", „Să-l mâncăm cu sănătate!").

  Sarea, simbol de puritate şi curăţenie, este utilizata în ritualul sacrificial încă de la romani, care o presărau pe capul victimei (împreună cu boabe de orz) sau o ardeau pe altar pentru îmblânzirea zeilor Penaţi – zei ocrotitori ai căminului familial, Obiceiurile legate de „tăiatul" porcului scot în evidenţă credinţele în valoarea lui de simbol al vieţii ca şi în legăturile „de sânge" ce se realizează cu divinitatea (dar şi între comeseni) în timpul consumării cărnii animalului sacrificat. Ca urmare, părul porcului (după ce a fost legat pentru bidinele) trebuie înmuiat în sânge „pentru ca să nu se stingă neamul porcilor". De asemenea, sângele care curge în timpul sacrificiului trebuie strâns într-un vas cu mei, pentru utilizarea ulterioară în scopuri etnoiatrice. Aceleaşi efecte tămăduitoare sunt atribuite unturii rezultate (mai ales cea de la porc negru tăiat în timpul ritual al zilei de Ignat), Ansamblul ritual al „tăierii"porcului este încheiat prin masa comună, numită în genere „pomana porcului", pe alocuri „praznicul porcului" (Prahova), Ca formă de comuniune alimentară ce constituie faza finală a oricărui aci sacrificial, pomana porcului" depăşeşte prin semnificaţiile ei conotaţiile alimentare. In vechi tipare de viaţă tradiţională, ea se desfăşoară ntr-o atmosferă solemnă, în linişte, realizându-se, în primul rând, comuniunea spirituală a participanţilor la actul sacrificial înfăptuit,

  (Ofelia Văduva – „Paşi spre sacru")

  SÂNGERETE