– Atunci cum se face că nu încerci nimic? Din cauza băuturii? Nu-ţi place că beau? Se desprinse ca să se uite la el, clătinându-se uşor, cu ochii înceţoşaţi de lacrimi, halucinant de nefericiţi.

Cu haina uşoară desfăcută şi rochia scumpă de cocteil, oferea un spectacol de-a dreptul dezagreabil.

– Afacerile înainte de plăcere, spuse Aaron, sperând că va accepta asta şi că o să tacă naibii din gură.

Ar fi trebuit să ia un taxi de pe platforma zgârie-norului. Ca şi cum şi-ar fi dat în cele din urmă seama că era exasperat, Corrie-Lyn se întoarse rapid şi începu să meargă.

Cineva apăru la numai cinci metri în faţa lor, un bărbat într-un costum dintr-o bucată, care mai avea încă rămăşiţe de înveliş negru de camuflaj ce se desprindeau în vârtejuri ca apa în gravitaţie redusă. Aaron scană împrejurimile cu funcţiile de câmp complet activate. Încă două persoane îşi înlăturau camuflajul, în timp ce mergeau în spatele lui. Rutinele sale de luptă treceau treptat la starea activă, accesând situaţia. Primul din grup care trebuia înfruntat fu desemnat cu numele Unu. Cu o probabilitate de optzeci la sută, el era comandantul. Subordonaţii fură etichetaţi drept Doi şi Trei. Exoimaginea pentru situaţii de proximitate îi arăta pe toţi trei iradiind de îmbunătăţiri. Aaron se relaxă. Dacă-l înfruntau, n-aveau nicio şansă cu el. Cu acest lucru confirmat, rezultatul nu putea fi decât unul. Nu trebuia decât să aştepte pur şi simplu ca cei trei să-i prezinte oportunitatea maximă de a ţinti.

Corrie-Lyn clipi uşor zăpăcită, măturându-l cu privirea pe primul bărbat în timp care-şi strângea poşeta mică stacojie.

– Nu te-am văzut. Unde erai?

– Nu arătaţi prea bine, Onorat Consilier, răspunse Unu. De ce nu veniţi cu noi?

Corrie-Lyn se lipi din nou de Aaron într-o parte, diminuându-i cu o treime capacitatea de a lovi.

– Nu, gemu ea. Nu, nu vreau.

– Discreditaţi imaginea Visului Viu, Onorat Consilier, spuse Unu. Credeţi că asta ar fi vrut Inigo?

– Te cunosc, spuse ea disperată. Nu merg cu tine. Aaron, nu mă lăsa. Te rog!

– Nimeni nu pleacă nicăieri, dacă nu vrea.

Unu nici nu se uită la el.

– Tu. Du-te dracului de-aici! Dacă vrei să ai vreodată o întâlnire de afaceri cu un consilier, fii deştept acum.

– Ah, ei bine, aici e chestia, zise Aaron amabil. Sunt atât de prost că nu îmi pot permite o mărire de IQ când vine timpul de regenerare. Aşa că o să rămân cum sunt pentru totdeauna. În spatele lui, Doi şi Trei se aflau foarte aproape acum. Amândoi scoaseră nişte pistoale mici. Rutinele lui Aaron le identifică hardware-ul drept geli-pistoale. Dezvoltat cu un secol şi jumătate în urmă ca armă letală cu rază scurtă de acţiune, exact asta făcea pistolul respectiv din trupul omenesc, gelatină. Simţea acceleratorii alunecându-i prin neuroni, mărindu-i rapid timpul de reacţie mentală. Curenţii de energie biononică se sincronizau cu ei, ajustându-i reacţiile fizice pentru a le potrivi cu cele mentale. Efectul se concretiză în cuvinte rostite, atât de bine încât anticipă cu uşurinţă ceea ce urma să fie spus cu mult timp înainte ca Unu să-şi termine propoziţia.

– Atunci îmi pare rău pentru tine.

Unu trimise un mesaj rapid subalternilor pe care Aaron îl interceptă. Nu era decât un simplu cod. Nici nu avea nevoie să-l decripteze. Amândoi ridicară armele. Rutinele de luptă ale lui Aaron îl deplasau deja fără probleme. O răsuci pe Corrie-Lyn din drum, iar el se aplecă. Primul foc de armă de la geli-pistolul lui Doi arse aerul acolo unde, cu mai puţin de o secundă înainte, fusese capul lui Aaron. Raza se lovi de zid, producând un jet de praf de beton. Piciorul lui Aaron zvâcni rapid, zdrobind genunchiul lui Trei. Câmpurile lor de forţă se ciocniră cu un scrâşnet, electronii evazându-se într-o rozetă albă-albastră. Viteza şi puterea din lovitura lui Aaron fură suficiente pentru a distorsiona protecţia adversarului său. Piciorul lui Trei se spulberă înapoi, în timp ce era lovit, trăgându-i tot corpul în lateral. Un puls de distorsiune format de curenţii de energie ai lui Aaron îl izbi în plin pe Unu. Acesta fu aruncat şase metri înapoi în zidul grădinii, provocând o bufnitură surdă. Câmpul lui de forţă tensionat degajă un nimb vineţiu periculos, în timp ce încă unul dintre impulsurile de distorsiune ale lui Aaron îl izbi, încercând să-l treacă prin zid. Spinarea i se arcui sub impact, iar câmpul de forţă aproape îi cedă.

Doi îşi balansa pistolul în urmărirea unui obiectiv ce se deplasa cu o viteză inumană. Tot ce îi relevau simţurile sale îmbogăţite era o formă neclară în timp ce Aaron dansa pe trotuar. Nu mai ajunse să-şi fixeze ţinta. Mâna lui Aaron, materializată într-o dungă slabă, îi reteză gâtul, supraîncărcându-i câmpul de forţă. Gâtul se desprinse instantaneu, trupul neînsufleţit zburând prin aer. În acelaşi timp, Aaron smulgea geli-pistolul din mâna lui Doi cu degete cu tot, acestea rupându-se cu un sunet ronţăit. Îi luă doar o fracţiune de secundă pentru a se răsuci din nou. Câmpul său de forţă se extinse în sol ca o ancoră, anulând inerţia şi permiţându-i să se oprească imediat cu arma aţintită spre Unu, care, ameţit, încerca nesigur să se ridice în picioare. Din degetele retezate picura sânge. Unu îngheţă, sugând aerul în timp ce se uita la duza geli-pistolului. Aaron slăbi strânsoarea, lăsând degetele să cadă.

– Cine sunt ăştia? ţipă el spre Corrie-Lyn, care zăcea pe iarba îmbibată cu apă pe care aterizase şi care se uita uluită spre Unu. Cine? întrebă, din nou.

– …Poliţia. Ăsta e căpitanul Manby, divizia de protecţie specială.

– Exact, şuieră Manby crispându-se de durere. Aşa că pune arma aia jos. Eşti deja băgat atât de mult în rahat încât n-o să apuci să mai vezi universul.

– Hai cu mine la fund, atunci.

Aaron apăsă declanşatorul geli-pistolului ţinându-l pe modul