foc continuu. Îşi adăugă şi propriul impuls de distorsiune la focul de baraj. Câmpul de forţă al lui Manby rezistă timp de aproape două secunde înainte de a se prăbuşi. Impulsurile geli-pistolului loviră corpul expus. Aaron se întoarse şi trase din nou, supraîncărcând câmpul de forţă al lui Trei.

Corrie-Lyn vomita în timp ce valuri vâscoase de sânge la ambele cadavre distruse cădeau în cascadă pe sol. Scâncea ca o pisicuţă rănită când Aaron o trase în sus punând-o pe picioare.

– Trebuie să mergem, strigă el, dar ea se prăbuşi din nou. Haide, acum! Mişcă-te! U-amprenta lui chema deja un taxi.

– Nu, scânci ea. Nu, nu. Ei nu au… i-ai ucis. Tu i-ai ucis.

– Nu înţelegi ce-i asta? mârâi la ea, sonor, agresiv, folosind special un ton beligerant pentru a o deruta. Chiar nu înţelegi ce s-a întâmplat? Nu înţelegi? Sunt nişte asasini. Ethan te vrea moartă. Pe veci. Nu poţi rămâne aici. Vor continua să vină după tine. Corrie-Lyn! Eu te pot proteja.

– Pe mine? întrebă plângând. Pe mine m-au vrut?

– Da. Acum haide, nu suntem în siguranţă aici.

– Oh, pe Ozzie!

Aaron o scutură.

– Ai înţeles?

– Da, şopti ea. După felul în care tremura, Aaron îşi dădu seama că intra într-o uşoară stare de şoc. Se îndreptă spre taxi, trăgând-o după el, nepăsător la felul în care ea se împiedica încercând să ţină pasul. Îi era greu să nu zâmbească. Seara nu se putea termina mai bine nici dacă ar fi plănuit totul.

Primul vis al lui Inigo

Când Edeard s-a trezit, visul lui era deja o amintire palidă şi confuză. Acelaşi lucru se întâmpla în fiecare dimineaţă. Oricât se străduia, nu putea niciodată reţine imaginile şi sunetele care-l afectau în fiecare noapte. Akeem îi spusese să nu-şi facă griji, pentru că visele sale erau făcute din scurgeri uşoare venite de la minţile adormite din jurul lui. Edeard nu credea că lucrurile pe care le visa veneau dintr-un loc ca satul lor. Fragmentele de care reuşea, ocazional, să se agaţe erau prea ciudate şi fascinante ca să fie aşa.

Lumina rece de dinaintea zorilor începea să contureze crăpăturile din obloanele de lemn ale ferestrei. Edeard rămase nemişcat încă o vreme, ascuns confortabil sub grămada de pături care îi acopereau patul îngust. Era o cameră mare, cu pereţii de ipsos alb şi podeaua de scânduri goală. Căpriorii acoperişului arcuit erau din lemn vechi de martoz care de-a lungul deceniilor se înnegrise şi se întărise semănând acum cu fierul. Nu era prea multă mobilă, două treimi din suprafaţa podelei era complet goală. Edeard împinsese ceea ce rămăsese în capăt, unde se afla o fereastră largă. La căpătâiul patului se afla un cufăr negeluit, în care-şi ţinea puţinele haine pe care le avea. Mai erau o masă lungă, plină cu entuziastele sale schiţe de posibile animale genistar, câteva scaune, o masă de toaletă cu un bol alb simplu şi un urcior cu apă.

În colţul opus patului, focul se stinsese peste noapte. Doar câteva bucăţele de jăratic mai luminau pe grătarul căminului. Era dificil să încălzeşti o încăpere atât de mare, mai ales în timpul iernii, şi Edeard îşi putea vedea respiraţia ca un abur fin de culoare albă. Tehnic vorbind, locuia în dormitorul comun al ucenicilor Breslei Oumodelatorilor din satul Ashwell, dar el era singurul ocupant. Trăia acolo de şase ani, de când părinţii lui muriseră, pe când avea doar opt ani. Maestrul Akeem, unicul modelator rămas în sat, îl luase la el după ce caravana căreia i se alăturaseră pentru a călători peste dealuri, către est, fusese atacată de bandiţi.

Edeard îşi înfăşură o pătură în jurul umerilor şi se grăbi pe podeaua rece către micul cămin din cărămizi arcuite. Bucăţile de jăratic mai degajau un pic de căldură, încălzind hainele pe care le lăsase pe spătarul unui scaun. Se îmbrăcă în grabă, trăgându-şi pantalonii din piele extrem de uzaţi şi înghesuind în talie o cămaşă la fel de zdrenţuită înainte de a se chinui să intre într-un pulover verde gros. Ca întotdeauna, ţesătura mirosea a grajd şi a diverşii săi ocupanţi, un amestec de blană, mâncare şi cuşti. Dar, după şase ani cu breasla, era atât de obişnuit cu mirosul, încât abia îl mai simţea. Se aşeză din nou pe pat pentru a-şi trage cizmele. Deveniseră prea mici pentru el acum. În ultimele optsprezece luni, cu mai mulţi genistari în grajduri şi cu Edeard încasând oficial taxele pentru comisioane, mica lor filială a Breslei Oumodelatorilor văzuse intrând mult mai mulţi bani. Cu greu putea fi considerată o avere, dar era de ajuns pentru a cumpăra ceva haine noi şi cizme, numai că nu avusese niciodată timp să ajungă la cizmar. Se dezechilibră uşor când se ridică, încercând să-şi aranjeze degetele strivite de la picioare. Degeaba, sigur va trebui să rupă o oră din aglomeratul său program zilnic pentru a face o vizită la cizmar. Zâmbi. Dar nu azi.

Astăzi era ziua în care avea să se finalizeze noul puţ al satului. Era un proiect în care Breasla Oumodelatorilor jucase un rol neobişnuit de mare. Mai mult decât atât, lui îi revenise partea inovatoare. Edeard ştia cât de mulţi erau cei care aveau îndoieli, practic toată lumea. Dar Maestrul Akeem convinsese discret consiliul bătrânilor să dea o şansă tânărului său ucenic. Aceştia acceptaseră numai pentru că nu aveau nimic de pierdut.

Coborî scările, traversând apoi grăbit curtea îngustă din spate către căldura sălii de mese a breslei. Ca şi dormitorul, aceasta arăta că Breasla Oumodelatorilor cunoscuse şi vremuri mai bune. Mult mai bune. Mai existau încă două rânduri de mese cu banchete lungi în sala mare, suficient de mare pentru a găzdui cincizeci de modelatori şi pe invitaţii lor în nopţile de sărbătoare. În capătul îndepărtat, şemineul imens avea de fiecare parte cuptoare de gătit din fier încastrate în piatră, iar ţepuşa de fript era destul de mare pentru a ţine un porc întreg.