În această dimineaţă, focul era doar o vâlvătaie mică de care aveau grijă două ge-maimuţe. În mod normal, oamenii nu lăsau genistari în apropiere de flăcări deschise, deoarece erau la fel de sperioşi ca orice animal terestru, dar ordinele lui Edeard erau clare şi suficient de profund fixate pentru ca ge-maimuţele să-şi poată îndeplini rutina fără a intra în panică.

Edeard se aşeză la masa cea mai apropiată de foc. Mintea lui trimise un set de instrucţiuni pentru ge-maimuţe folosind un mesaj prin televorbire simplu, telepatic. Utiliza o versiune alterată a limbii mentale de pe Querencia, vizualizând succesiunea de evenimente pe care le dorea în conjuncţie cu fraze simple, de comandă, asigurându-se de conţinutul emoţional (atât de mulţi oameni uitau asta, şi apoi nu puteau înţelege de ce genistarii nu-i ascultau). Ge-maimuţele începură să se agite. Erau nişte creaturi mari, atingând uşor greutatea unui bărbat matur, cu şase picioare lungi de-a lungul jumătăţii inferioare a corpului şi şase braţe şi mai lungi în partea de sus; primele două perechi erau atât de apropiate încât păreau să împartă aceeaşi articulaţie a umărului, în timp ce a treia era plasată mai spre spate, lângă o coloană vertebrală foarte flexibilă. Corpurile lor erau acoperite cu o blană albă sârmoasă, cu petice subţiate pe articulaţii şi palme, lăsând să se vadă pielea aspră, neagru-tăciune. Profilul capului era acelaşi ca la toate variantele genistar, un glob neted cu un bot asemănător cu al unui câine terestru. Urechile erau situate în partea de jos a capului înapoi spre gâtul butucănos, fiecare dintre ele împărţită în trei petale de piele cu striaţii lungi, suficient de subţire pentru a fi translucidă.

O cană mare de ceai fu plasată în faţa lui Edeard, urmată rapid de felii groase de pâine prăjită, un bol de fructe şi o farfurie cu omletă. Mâncă apoi cu destulă poftă, exersând deja în minte partea critică a operaţiunii zilei, pe fundul puţului. Televederea lui îl reperă pe Akeem când bătrânul era încă în lojă, reşedinţa modelatorilor seniori fiind anexată sălii. Edeard putea percepe deja prin câteva ziduri de piatră, simţind structurile fizice de parcă ar fi fost nişte umbre, în timp ce minţile zumzăiau cu o strălucire irizată. Capacitatea aceea de vedere era de un calibru care îi depăşea pe mulţi dintre adulţi, făcându-l pe Akeem foarte mândru de abilitatea ucenicul său, deoarece susţinea că propria metodă de instruire era adevărata cheie pentru dezvoltarea potenţialului lui Edeard.

Bătrânul modelator intră în sală găsindu-le pe ge-maimuţe gata cu micul său dejun. Mormăi mulţumit, strângându-l patern pe Edeard de umăr.

– M-ai simţit când m-am trezit în dormitorul meu, băiete? întrebă el, arătând farfuria cu cârnaţi şi roşii care îl aştepta.

– Nu, domnule, răspunse Edeard fericit. Nu pot trece încă prin patru pereţi.

– Nu va dura mult, spuse Akeem ridicându-şi ceaiul. La felul în care te dezvolţi, până la mijlocul verii o să ajung să dorm în afara zidurilor satului. Toată lumea are dreptul la un pic de intimitate.

– Nu v-aş deranja niciodată, protestă Edeard.

Se înmuie şi zâmbi sfios prinzând amuzamentul din mintea bătrânului modelator. Maestrul Akeem trecuse de cea de-a o sută optzecea aniversare cu câţiva ani în urmă, după cum pretindea el, deşi nu preciza niciodată anul în care se întâmplase asta. În principiu, speranţa de viaţă pe Querencia trebuia să fie de aproximativ două sute de ani, deşi Edeard nu ştia pe nimeni în Ashwell sau în satele din jur care să fi reuşit să trăiască atât de mult. Cu toate acestea, vârsta de netăgăduit a lui Akeem îi dăduse o faţă rotundă cu cel puţin trei bărbii rulate înapoi într-un gât gros şi o dantelă de capilare roşii şi vineţii decorându-i pielea palidă de pe obraji şi nas, dându-i un aspect teribil de spălăcit. Miriştea subţire lăsată în urmă după bărbieritul zilnic, dar superficial era acum în cea mai mare parte gri şi nu îmbunătăţea deloc impresia pe care şi-o făcea toată lumea atunci când îl vedea pentru prima oară. O dată pe săptămână bătrânul folosea acelaşi aparat de ras asupra a ceea ce mai rămăsese din părul său argintiu.

În ciuda anilor săi în declin, întotdeauna insista să se îmbrace elegant. Ge-maimuţele lui personale erau bine antrenate pentru spălatul rufelor. Astăzi pantalonii din piele făcuţi pe măsură erau curaţi, cizmele lustruite, cămaşa galben-pal spălată şi călcată. Purta un sacou ţesut din fire magenta şi jad, cu emblema oului-într-un-cerc-răsucit a Breslei Oumodelatorilor pe rever. Jacheta nu era la fel de impresionantă ca robele purtate de membrii breslei în Makkathran, dar în Ashwell era un simbol de prestigiu, respectat. Niciunul dintre ceilalţi bătrâni ai satului nu se îmbrăca la fel de bine.

Edeard, sfios, îşi dădu seama că îşi pipăia propria insignă de ucenic junior, un simplu buton de metal pe gulerul lui. Emblema era similară cu a lui Akeem, dar cu numai un sfert de cerc. Jumătate din timp uita să şi-o fixeze dimineaţa. La urma urmei, nimeni nu îi arătase respect vreodată. Dar, dacă totul mergea bine astăzi, ar avea dreptul la o insignă cu o jumătate de cerc. Akeem spusese că nu-şi putea aminti de nimeni care să fi încercat o modelare atât de sofisticată pentru evaluarea ca ucenic senior.

– Emoţionat? întrebă bătrânul.

– Nu, spuse Edeard imediat. Apoi îşi trase capul între umeri. Oricum, acum se lucrează în rezervor.

– Bineînţeles că da. Întotdeauna fac aşa. Îndemânarea noastră constă în a determina ce funcţionează în viaţa reală. Din ceea ce am văzut, nu cred că va fi o problemă. Asta nu e o garanţie, ţine cont. Nimic în viaţă nu este sigur.

– Ce ai modelat pentru evaluarea dumitale ca ucenic senior? îl întrebă Edeard.

– Ah, asta a fost acum mult timp. Lucrurile erau diferite atunci, mult mai formale. Ei se află încă în capitală. Bănuiesc că nu s-au schimbat prea mult.

– Akeem! exclamă rugător Edeard.

Îl iubea mult pe bătrân, dar, oh, cum îi