Chelnerul ducea tot o tavă din argint, cu o sticlă de Cutty Sark pe ea, o frapieră şi două pahare. A trecut pe lângă mine privind înainte, iar pe faţa lui citeam încântarea provocată de fredonarea melodiei. N-a privit în direcţia mea. Părea grăbit şi nu era dispus să irosească nici o secundă. Totul e la fel ca înainte, mi-am zis eu. Am avut senzaţia că trupul meu era prins de fluxul invers al timpului.

  După ce chelnerul a trecut de mine, l-am urmărit. Tava din argint se legăna în ritmul melodiei, captând din când în când sclipirea luminii din tavan. Repeta fermecat Coţofana hoaţă. Cum naiba o fi opera asta? M-am întrebat. Tot ce ştiam era că uvertura e monotonă, iar titlul misterios. O avusesem şi eu acasă în copilărie, sub bagheta dirijorului Toscanini. În comparaţie cu interpretarea modernă, curgătoare şi frumoasă a tânărului Claudio Abbado, cea a lui Toscanini fusese plină de forţă şi intensitate, lăsându-ţi senzaţia unui duşman puternic pus la pământ după o luptă violentă. Era oare Coţofana hoaţă povestea unei coţofene care fura? Mă gândeam să mă duc la bibliotecă să verific într-o enciclopedie muzicală după ce se potoleau lucrurile. Puteam chiar să-mi cumpăr şi eu un disc cu opera respectivă ca să o ascult în linişte. Dar poate că atunci nu mă vor mai interesa asemenea lucruri.

  Chelnerul şi-a văzut de drum înainte, fredonând. Mergea ca un robot, iar eu îl urmăream de la o oarecare distanţă. Ştiaffl unde merge şi fără să mă gândesc. Urma să pună sticla cu whisky Cutty Sark, gheata şi paharele pe masa din camera 208. S-a oprit exact unde mă aşteptasem. A mutat tava în mâna stângă, a verificat numărul camerei, şi-a îndreptat ţinuta şi a bătut în uşă cu profesionalism. De trei ori şi apQfc iar de trei. '

  Nu am auzit dacă i s-a răspuns sau nu dinăuntru. Stăteai„^ ascuns în spatele vazei şi mă uitam la chelner. Timpul trece*? Dar el aştepta în poziţie de drepţi în faţa uşii de parcă voia 8” testeze limitele răbdării. N-a mai bătut. Aştepta să se deschi”L; uşa. Până la urmă uşa s-a deschis spre interior de parcă ar î răspuns unei rugăciuni.

  Punerea în funcţiune a imaginaţiei altora

  (Povestea lui Borisupuitorul continuă)

  Boris şi-a ţinut promisiunea. Prizonierilor de război japonezi li s-a acordat o oarecare autonomie şi li s-a permis să înfiinţeze un. Comitet reprezentativ, cu locotenent-colonelul în frunte. Li s-a ordonat gardienilor ruşi, atât civili, cât şi militari, să nu mai recurgă la violenţă, iar comitetul răspundea de păstrarea ordinii în lagăr. Atâta vreme cât nu provocam neplăceri şi contribuiam la creşterea cotei de producţie, ne lăsau în pace. Era politica evidentă a noului membru de partid trimis la post (de fapt, politica lui Boris). Reformele păreau la prima vedere democratice şi noi, prizonierii de război, ar fi trebuit să fim foarte încântaţi de ele.

  Lucrurile nu erau chiar atât de simple precum păreau. Încântaţi de noile reforme aparente, am fost prea prosti ca să percepem cursa pe care ne-o întinsese Boris.

  Sprijinit de poliţia secretă, Boris se afla într-o poziţie mult mai puternică decât noul politician trimis la post, aşa că a început să facă schimbări prin lagăr şi prin oraş după bunul lui plac. Intriga şi terorismul erau la ordinea zilei. Boris i-a o-les pe cei mai puternici şi vicioşi prizonieri şi gardieni civili (de care lagărul nu ducea lipsă), pregătindu-i şi antrenându-i pentru a-i fi gardă personală, înarmaţi cu puşti, cuţite şi bâte, °ei aleşi de Boris pe sprânceană îl păzeau cu străşnicie, O-meninţându-i şi lovindu-i pe cei care încercau să-i opună rezistenţă. Ba chiar îi băteau mortal la ordinele lui Boris. Nimeni nu îndrăznea să se atingă de el sau să spună ceva, iar soldaţii trimişi să păzească mina se prefăceau că nu văd ce se întâmplă sub nasul lor. La ora aceea, de Boris nu se mai putea atinge nici măcar armata. Soldaţii nu făceau decât să stea de pază la cazarmă şi la gară, fiind complet indiferenţi la ceea ce se petrecea în mină şi în lagăr.

  Printre favoriţii lui Boris se număra un prizonier pe care-l strigau „Tătarul” şi care se afla mereu în umbra „şefului”. Se pare că fusese cândva campion mongol la sumo. Pe obrazul drept avea o cicatrice de la o arsură, dar lumea spunea că era de la tortură. Boris nu mai purta haine de prizonier şi se mutase într-o căsuţă mică şi cochetă pe care i-o îngrijea o femeie din lagăr.

  Conform spuselor lui Nikolai (care se închidea tot mai mult în el pe zi ce trecea, nemaiavând chef să vorbească despre nimic), câţiva ruşi pe care îi cunoscuse au dispărut peste noapte. Oficial, au fost daţi dispăruţi sau morţi în accidente, dar nu avea nici o îndoială că se ocupaseră de ei oamenii lui Boris. Era în pericol viaţa tuturor celor care nu se supuneau ordinelor acestuia, precum şi a celor pe care el nu-i plăcea. Cei care încercau să aducă la cunoştinţa Comitetului Central al Partidului abuzurile săvârşite în lagăr, nu mai erau văzuţi în ziua următoare. „Am auzit că au bătut mortal şi un copil de şapte ani, în prezenţa părinţilor, ca să le dea acestora o lecţie”, îmi şopti Nikolai palid la faţă.

  La început, Boris a lăsat zona japoneză în pace, concen-trăndu-şi toată energia pentru a dobândi control deplin asupra gardienilor ruşi şi pentru a-şi întări poziţia. Părea dispus, cel puţin deocamdată, să-i lase pe japonezi să-şi vadă de treabă, aşa că am reuşit să ne tragem sufletul şi să ne bucurăm de zile mai senine timp de câteva luni după reformă. Au fost zile cu-adevărat liniştite, o perioadă de pace adevărată pentru noi. Comitetul nostru a reuşit să obţină condiţii de muncă ceva mai omenoase (schimbarea n-afost totuşi foarte vizibilă), iar oamenii noştri nu se mai temeau