Scutul Salranei nu era suficient de puternic. Opt gloanțe au lovit-o în timp ce se zbătea disperată. Pete mari de sânge au înflorit pe roba de novice. A fost aruncată pe spate, corpul ei aterizând fără grație pe podeaua elegantă de marmură, răsfirându-se inert. Sufletul ei se uita deja în jos la el.

Edeard plonjă în spatele patului mare, lăsând salteaua groasă să absoarbă grindina de gloanțe. În timp ce banda schimba în grabă cartușierele goale cu altele pline, a ridicat capul.

– Îți doresc numai bine, i-a spus el sufletului Salranei. Sper că îți vei găsi pacea în Inimă.

– Edeard? a zis ea. Oh, Edeard, ce am făcut?

– Du-te, i-a spus el. Găsește Inima. Ne vom revedea acolo.

Sufletul ei oscilă, plutind în sus prin tavanul pavilionului. O ultimă zvâcnire de durere, și plecă.

Arminal își reîncărcă în cele din urmă arma cu foc rapid, ridicând-o. Televederea lui mătura prin pavilion, căutându-l cu nerăbdare pe Mergătorul-Pe-Apă.

Magazia cu gloanțe se ondulă brusc, metalul subțire cedând, stors de o telekinezie neobișnuit de puternică. Și Mergătorul-Pe-Apă se materializă în dormitor.

– Omorâți-l, a strigat Arminal către echipa sa.

Dar armele lor cu foc rapid erau la fel de inutile, componentele fragile și carcasele fiind zdrobite și mutilate.

– Ultima dată când ne spunem la revedere, îi spuse Mergătorul-Pe-Apă.

Arminal își întări scutul și se întoarse să fugă. Ușile pavilionului se trântiră, închizându-se cu un bang care rezonă prin întreaga structură de lemn. Arminal se întoarse să se confrunte cu dușmanul său, zărindu-l scurt pe Edeard în dormitor cu mantia neagră fluturând în jurul lui. Edeard își ridică mâinile, cu degetele depărtate. Din fiecare porniră fulgere.

În câteva secunde, întregul pavilion era cuprins de foc. Grinzi, căpriori, uși, pereți, ferestre, rafturi, mobilier și acoperișul se aprindeau din punctele atinse de fulgere. Un fum gros negru se învârti din flăcările nimicitoare, coagulând aerul. Edeard împinse ușa de la dormitor și ieși pe verandă. În interior, atacatorii tușeau și strigau înspăimântați în timp ce fumul le înfunda plămânii și căldura începea să le frigă carnea. Ușa dormitorului se închise. Edeard sări peste balustradă, aterizând pe gazon. În interiorul pavilionului, atacatorii se împiedicau și se loveau unul de altul. Vocile ajunseseră la un crescendo de durere și spaimă. Câțiva căzuseră deja. Edeard își plie camuflajul în jur ca pe o mantie și plecă în noapte.

Gărzile de încredere ale Breslei Armurierilor trimise de Owain pentru a-l elimina pe Mergătorul-Pe-Apă au dat ocol ruinelor aprinse ale pavilionului. Și-au încrețit nasul la mirosul emanat de cadavrele care ardeau mocnit din interior, dar și-au continuat urmărirea. Câțiva dintre ei au pretins că sunt capabili să treacă prin camuflajul Mergătorului-Pe-Apă și s-au grăbit după silueta întunecată care, spuneau ei, se strecura printre copacii din față.

La baza muntelui, regimentele de miliție își completau desfășurarea, formând un inel strâns chiar în afara marginii pădurii. Așa cum li se ordonase, își scoseseră pistoalele și așteptau. Televederea urmărea echipele de sus de pe pantele de dincolo de pavilionul fumegând. Ocazional, răbufnea câte o explozie de focuri de armă care îi făcea să tresară. Dar gărzile înarmate cu noile lor arme mortale presau înainte și în sus, pe munte.

Edeard se menținea în fața lor destul de ușor. O luase în sus numai pentru că nu mai avea unde să meargă. O echipă păzea partea de stâncă unde se afla intrarea în peșteră. Nu ar fi reușit niciodată să urce până acolo și să scape. Salrana trebuie să-i fi spus lui Owain despre peșteră, despre tuneluri, despre călătorie… totul. Așa că a urcat. Terenul era accesibil, copacii erau puțini și rari deasupra pavilionului. Iarba era până la glezne. Râuri mici se prelingeau în jos pe panta abruptă. În cele din urmă, chiar și copacii au rămas în spatele lui. Acum erau doar iarbă și bolovani. Putea vedea deja vârful.

Iar atunci va trebui să decid.

– I-aș putea închide, i-a spus el micii sale curți eterice de consilieri. Orașul poate crea camere fără uși și fără ferestre. Vor avea mâncare.

– Cred că moartea ar fi mai milostivă, a zis tatăl său.

– Amintește-ți ce i s-a întâmplat bietului Argian atunci când i-ai făcut asta, și a fost doar pentru câteva zile.

– Are dreptate, a spus Dinlay. Să-i închizi n-ar face decât să-ți liniștească conștiința. Trebuie lichidați. Acum știm cât sunt de cruzi. Dacă nu îi elimini se vor întoarce. De câte ori vrei să se întâmple asta orașului?

– O dată și tot a fost prea mult, a spus Edeard. Dar să ucid atât de mulți…

– Madona va înțelege, l-a asigurat Kristabel.

– Ei se așteaptă oarecum la așa ceva, a spus Dinlay. De aceea suntem unde suntem.

Arătă spre grupurile de oameni care își făceau loc pe pantă. Cei din față se aflau la cel mult douăzeci de minute în spate.

– Nu sunt sigur că pot trece de toți, a zis Edeard. Owain pare hotărât.

– Sigur că da, a spus Kristabel. El știe că ești singurul obstacol dintre el și puterea absolută.

– Poate că dacă mă retrag în provincii și formez o opoziție legitimă…

– O revoluție? a întrebat mama lui. Ar dura ani la rândul, dacă nu chiar decenii. Cât de mulți vor muri în această luptă? Nu, dacă e să fie făcut, lucrul acesta trebuie făcut rapid. Vărsarea de sânge va fi minimă. Cu fiecare zi în care eziți, el își va consolida autoritatea și mai mult.

– Pari atât de sigură.

Ea îi zâmbi, lumina nebuloasei strălucind prin silueta sa difuză.

– Nu crești în Makkathran fără să știi totul despre politică.

– Ești din Makkathran?

– Da. A cincea fiică al celui de-al patrulea fiu al familiei Herusis. Dar asta a fost în urmă cu mulți ani. Surorile și frații mei ar avea un statut încă și mai mic acum.

– Herusis?

Edeard făcu o