pauză, încercând să-și amintească ce știa despre familie. O întreprindere de comerț bogată cu proprietăți mari de teren pe Iguru și o mică flotă de nave.

– Finitan nu este un Herusis?

– Da. Unul dintre unchii mei.

– Finitan este ruda mea?

– Da.

– Mă întreb dacă a știut.

– Probabil că a bănuit. Akeem cu siguranță a știut.

– Dar… Mamă, de ce ai plecat?

– Eram logodită cu un bădăran de Kirkmal, un aranjament între familiile noastre. Nu am vrut să fac nunta. Am vrut să-mi trăiesc viața cum voiam eu, chiar dacă asta însemna renunțarea la bani.

– De aici și-a moștenit încăpățânarea, a spus Kristabel.

– Eu nu sunt… I-a zâmbit. Chiar și acum putea să-l tachineze.

Străbătu panta finală rapid. În vârful ei erau bolovani și piatră goală, cu smocuri de iarbă aspră crescând din fisuri între pietricele. O briză ușoară sufla dinspre mare. Edeard se opri acolo și se întoarse, făcând un cerc complet până când ajunse cu fața la Makkathran. Luminile portocalii ale orașului aruncau o strălucire puternică în aer deasupra străzilor și canalelor. Putea zări doar conturul franjurat al turnurilor. Prima dată când îl văzuse se simțise atât de pătruns de el, de parcă ajunsese în sfârșit acasă. Dorul era încă acolo, dar durerea avea mai multă forță. Abia se putea aduna să-l privească.

Trebuie să decid.

Tot ceea ce își dorise sau ceruse vreodată se afla dincolo de zidul de cristal, ca și tot de ce se temuse vreodată.

– Nu cred că pot să mă întorc, le-a mărturisit sufletelor. Cred că Owain și ceilalți au dreptate. Nu sunt suficient de puternic.

– Ai putere, fiule, a spus tatăl său.

– Nu am. Suferința pe care aș produce-o ar fi de neconceput.

– Trebuie doar să-i iei pe liderii lor, a spus Dinlay. Owain și acoliții săi.

– Asta ar fi mers la început, dar nu acum. Totul s-a schimbat. Armele sunt acolo în mod deschis. Sute de oameni se grăbesc să i se alăture.

– De sute de ori mai mulți i-au rezistat și au murit. Nu merită dreptate? Știi că ai sprijin. Gândește-te la rezultatele alegerilor.

Edeard îngenunche pe pământ, privind încă spre Makkathran.

– Nu pot face asta. S-a terminat.

– Noi înțelegem, a spus Kristabel. Asta e ceea ce face ca tu să fii tu. Aceasta este ceea ce am iubit.

– Vom fi împreună, i-a promis el. Televederea sa simți prima echipă ajungând la panta finală spre vârf. Toți își pregăteau armele de foc rapid. Vom ajunge la Inimă și vom trăi acolo pentru eternitate.

– Împreună, a fost de acord Kristabel.

Edeard trase adânc aer în piept. Privi pentru ultima dată spre Câmpia Iguru, cu gânduri senine pe care încetase să le mai ecraneze. Gândurile Makkathranului îi periau mintea, în mod lent și relaxat ca întotdeauna. Visând într-un alt tărâm.

– Îți mulțumesc pentru tot ajutorul tău, a spus el, și își revărsă recunoștința spre oraș.

Pentru prima dată simți o schimbare. Mintea gigantică începu să accelereze. Mai puternic, mai multe gânduri concise au început să crească, ca niște creaturi masive venind din adâncurile mării.

Makkathranul se trezea. Edeard se clătină înapoi, uluit de reacția pe care o stârnise. Încercase de nenumărate ori să se facă înțeles de oraș, dar nu primise niciun răspuns. Făcuse o serie de lucruri simple, precum modificarea clădirilor, sau îl trimisese de-a lungul tunelurilor. Dar presupunea că o legătură reală era dincolo de puterile lui.

– M-ai auzit, i-a televorbit cu uimire.

Răspunsul a fost mai lent, măsurat și atent așa cum era de așteptat să fie. Solemn, așa cum era potrivit pentru o astfel de creație magnifică.

– Simt durere, a spus Makkathranul. Ești în suferință. Nu am mai simțit o asemenea durere de mult timp.

– Am… am pierdut. Asta a fost durerea pe care ai simțit-o. Îmi cer scuze. N-am vrut să te deranjez. Pur și simplu am vrut să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut.

– Pierdere? Îmi amintesc de pierderi. Cândva erau mulți, acum sunt singur.

– Au fost și alții ca tine? a întrebat Edeard.

– Cândva. Acum nu mai sunt. Nici chiar aici. Este inutil să-mi reamintesc.

– Îmi pare rău. N-am știut. Pot să te ajut? Mă pregătesc să merg spre Inima Golului. Cei ca tine sunt acolo?

– Nu. Niciunul nu s-ar fi supus absorbției. Nu asta suntem noi.

– Ce ești tu?

– Trecutul eșuat.

– Nu. Nu și față de noi. Ne-ai dat adăpost, refugiu.

– Mă bucur. Accepți scopul Golului? De asta te duci la Inima lui?

– Care este scopul?

– Să devină una cu acest univers. Să caute tot ce e rațional.

– Asta este… Nu. Mă duc pentru că mi-am pierdut viața.

– Cum îți poți pierde viața în Gol?

Se uită nedumerit la Kristabel și la ceilalți, foarte conștient de faptul că oameni înarmați se furișau pe pantă spre el.

– Nu înțeleg.

Ceva ca o rafală de emoție mătură dinspre oraș. Reticență. Acceptare. Milă.

– Golul îți permite să găsești viața perfectă, a zis Makkathranul. Aceasta este calea de a atinge împlinirea, de a-ți realiza evoluția personală și de a deveni mulțumit de ceea ce ești.

– Ce vrei să spui? Edeard începu să-și întărească din nou scutul, auzind declicul mai multor siguranțe de arme care se deschideau.

– Toți cei care vin din afară depun eforturi pentru a atinge o asemenea stare. De aceea îi salută Golul. Acest univers nu a avut niciun alt scop, nu până acum. Asta este frumusețea sa pentru cei din interior și tragedia pentru cei din exterior, pentru că ei vor plăti în cele din urmă prețul.

– Eu nu pot realiza o viață perfectă. Viața mea s-a terminat.

– Du-te în Gol. Caută unde dorești să fii, și începe din nou. Este simplu. Odată ce te adaptezi la Gol, el îți oferă tot ce vrei. Fiecare specie care a ajuns vreodată aici a fost