atrasă în această evoluție. Voi nu veți fi diferiți, bănuiesc. Nu există niciun rău în asta. Vă doresc numai bine în călătoria voastră.

Gândurile orașului au început să încetinească din nou. Retrăgându-se în somn.

– Nu, a spus Edeard. Nu, așteaptă. Spune-mi cum. S-a întors spre suflete. Ce înseamnă asta?

– Simt tipare în jurul meu, a răspuns Kristabel. Așa cum ți-a spus Boyd. Universul își amintește tot ce s-a întâmplat peste tot. Toată viața noastră este vizibilă acolo în trecut.

– Poți să-mi arăți? a întrebat Edeard.

– Privește cu mine, a spus ea.

Edeard încercă să-i simtă gândurile, primind darul percepției ei. A fost o uniune ciudată, o dimensiune de televedere pe care nu o cunoscuse până atunci. Urmărind ce observa soția lui în țesătura realității, a putut percepe și el. S-a văzut întins pe pantă, un milion, un miliard de imagini cu el însuși ducând înapoi. Erau încapsulate fiecare clipă a urcușului, fiecare pas, fiecare respirație, fiecare bătaie a inimii. Fiecare gând. Ca și cum se privea într-o oglindă infinită. Makkathranul avusese dreptate, esența sa fusese capturată de Gol. Fiecare moment al existenței sale era reamintit.

Edeard se privi pe el, cel de acum cinci minute, studiind cât de reală era viziunea. Apăru înghețat. Așteptând doar ca respirația să-i umple plămânii pentru a deveni real.

– Oh, Madona, a exclamat. Cred că am înțeles. Dar… Nu. Asta ar însemna… A sărit în picioare. Kristabel?

– Fă-o, l-a rugat ea. Edeard, dacă există măcar o șansă…

– Da.

Își aruncă brațele, declanșând a treia mână. Membrii grupului de atacatori au fost imediat aruncați în aer – o brățară desfășurată de siluete arcuite în sus și la distanță, departe de sol. Urlând în timp ce-și începeau în viteză plonjonul la sute de metri, spre panta de mai jos.

Scăpat de orice pericol imediat, Edeard se concentră din nou asupra imaginilor. Cele din urmă cu câteva minute erau inutile. Începu să împingă dincolo de amintirile cu el urcând spre vârf. Intrând adânc. Se văzu culcat pe pat în pavilion, în timp ce Salrana televorbea cu Owain. Mai mult. Propria sa memorie intră în joc, conștientizând un moment viu din urmă cu câteva zile. Îngemănându-se cu amintirile Golului. Tehnica a fost aproape instinctivă. Momentul era acolo, strălucind evaziv în fața lui. Mintea i se întinse spre el, neputând să-l prindă însă. A încercat din nou, mai tare de data asta, canalizându-și în întindere colosala putere telekinetică. Degetele mentale îi bâjbâiau cu disperare, încercând să se închidă în jurul momentului, pentru a face să fie real. Gemu din cauza efortului. Forțând universul să lege momentele.

Undeva, peste tot, universul a început să se schimbe. Prezentul a alunecat înapoi, încet la început. Imagine liniară lungă cu el urcând panta derulându-se invers, luându-l în jos. Deasupra lui, stelele se târau în ​​direcția greșită prin firmament. Încurajat, Edeard își aruncă întreaga forță pentru realizarea unirii peste timp. Mișcarea imposibil de ciudată a început să se accelereze. Trecutul lui Edeard se derula grăbit. Momentul precis, minunat de clar, pe care îl voia venea cu viteză spre el…

…Edeard se trezi țipând. Țipătul de șoc și neîncredere răsună în jurul taberei din pădure. Nu-și putuse opri aerul să explodeze afară din plămâni. Lumina dimineții strălucea peste el.

Dimineață!

Dinlay era la câțiva metri distanță, încremenit în timpul saltului în care își ținea cizma ridicată. Îi arunca o privire uluită. Edeard reuși să-și oprească țipătul. Privi în jur sălbatic, apoi îl zări pe Macsen stând pe trunchiul căzut al unui copac bătrân.

– Eu nu am pus nimic în cizma ta, protestă Macsen pe un ton rezonabil.

– Ești în viață! urlă Edeard.

– Ce în Honious se întâmplă? întrebă Topar. Se ridicase de sub pătură cu pistolul pregătit.

Boloton, Fresage, Verini și Larby se frământau, încercând să găsească sursa agitației.

– Nimic! a răspuns Edeard cu răsuflarea tăiată. Explozia de bucurie pură din mintea lui amenința să-l copleșească. Totul! Am făcut-o! Sunt aici. E adevărat. Ești real. Și ești în viață.

Dinlay lăsă să-i scape un oftat exasperat.

– Ce-i cu tine? Își privi cizma cu ochi mijiți. Ah, ha!

Îndepărtă cu a treia mână rămășițele unui gândac utog. Îi aruncă lui Macsen o privire suspicioasă.

– Edeard? întrebă Topar cu prudență.

– E în regulă, îl asigură el ridicând o mână, apoi râse. Se simțea amețit acum. Lumea se învolbura în jurul lui nesigur. Se așeză greoi. Nu, stai! Își ridică mâinile cu degetele depărtate pentru a număra. Ambuscada este peste două zile. Aăă… apoi încă o zi și jumătate pentru a mă întoarce. Madona… La dracu’, dacă pornesc acum, s-ar putea să nu reușesc. Trebuie să merg mai mult înapoi în timp.

Dinlay își băgă piciorul în cizmă și se apropie de el.

– Vis urât?

Edeard zâmbi.

– Cel mai urât care a existat vreodată.

– Ah. Nu vrei un ceai? Încă mai ai din pachețelele acelea de pânză, nu-i așa? adăugă Dinlay plin de speranță.

– Nu. Edeard se ridică repede și, înainte ca prietenul său să-și dea seama ce se întâmplă, Edeard îl sărută.

– Mama naibii! exclamă Dinlay, și se depărtă grăbit, împiedicându-se.

Edeard râse încântat.

– Nu pot să stau. Îmi pare rău. Dar, pe Madona, este atât de bine să vă văd pe toți în viață din nou. Și fetele, nevestele noastre. Macsen, vei fi tată. Îți promit. Jur pe Madona însăși.

– Ce Honious ai băut aseară? întrebă Macsen.

– Am băut… Am băut tot ceea era de băut.

– Cred că mai bine ai sta jos, îi spuse Topar autoritar.

– Nu am timp, răspunse Edeard, încântat de cât de scrântit trebuia să le pară celorlalți. Ei bine, de fapt, nu-i adevărat. Începu să chicotească. Vă amintiți prima zi pe drum? Pocni febril din degete. Ne-am oprit și am făcut tabără chiar lângă o fermă. Oh, unde a fost asta?

– Stibbington, mormăi Dinlay.

– Așa e. Acela e locul,