rămăseseră. În fața ei, stratul superior al atmosferei planetei producea în mod constant dâre de abur condensat în timp ce meteoriții dinspre marginea discului de acreție îi loveau ionosfera. Câmpul de forță al lui Silverbird raportă o acumulare de lovituri de microparticule. Densitatea prafului de afară creștea rapid.

Justine s-a dus și și-a pus costumul-armură.

Eficiența ingravului era cu douăzeci la sută mai mică și devenise neregulată. Justine abandonase deja orice idee de a intra pe orbită. Vor trebui să se pregătească pentru o aterizare directă, cu speranța că unitățile regrav vor porni în momentul în care se vor afla în interiorul câmpului gravitațional al planetei. Judecând după modul în care se comportau restul sistemelor, n-ar fi pariat pe asta.

La o mie de kilometri deasupra ionosferei, unitatea de comandă a început închiderea rutinelor periferice, pentru a se concentra asupra funcțiilor de bază. Nava se curbă în jurul corpului planetei. Regravul devenea activ – la limită. Vor ajunge jos OK. Probabil.

În momentul acela, cele trei conuri stâncoase gigantice ce străpungeau atmosfera i-au alunecat în câmpul vizual. Silverbird se îndrepta chiar într-acolo, proiecția traiectoriei indicând locul de aterizare exact dincolo de ele.

Șocul puse stăpânire pe ea în timp ce concentra camerele pe profilul uimitor de familiar al celor trei vulcani.

– Îți bați dracului joc de mine, a spus ea cu voce tare.

Silverbird se apropia cu mach treizeci de replicile aproape perfecte ale Marii Triade de pe Far Away. Se luptă să-și învingă surpriza. Se poate întâmpla. Aici în Gol, se poate întâmpla.

Terminarea unei călătorii lungi de trei ani-lumină exact la punctul corespunzător aterizării hipergliderului ei cu o mie două sute de ani în urmă nu era o întâmplare. Era un scop.

Visul. Oh, Doamne, visul.

Ceea ce lăsa o posibilitate care era aproape mult prea mult de contemplat.

Nu, asta nu se poate întâmpla.

Silverbird lovi atmosfera. Moleculele rarefiate de aer țipau în timp ce nava săgeta în jos, zburând în jurul celui mai înalt dintre vulcani cu vârful său plat și căldările gemene moarte. Aerul agitat până la supraîncălzire își croia drum în urma navei. Unitățile regrav au aplicat câtă forță au putut aduna.

Accelerația o împinse pe Justine în jos în canapea. Pieptul îi era comprimat sub propria greutate care crescuse de patru ori. Biononicele îi întăriră corpul, permițându-i să respire normal. Regravul nu ar modifica vectorul navei. Punctul ei de aterizare fusese prestabilit.

Comandat?

Silverbird plonjă printr-un strat ușor de cirus. Viteza îi scăzu la nivel subsonic. Se afla deasupra mijlocului pantelor vulcanului – piscuri stâncoase și roci presărate cu pete de licheni și mușchi, cu dungi de zăpadă. Zbură apoi peste pajiștile superioare ale vulcanului, pășuni unduitoare ce formau o centură largă verde chiar deasupra copacilor. Cascade reci ca gheața cădeau pe îngrămădirea de stânci, dând naștere unei dantele de râuri argintii.

O altă minte interfera cu gaia-câmpul navei. Gândurile persoanei erau curioase și entuziaste.

– Oh, nu. Nu, nu, nu. El nu poate fi aici. Nu-mi poți face asta.

O poiană lungă se deschise în pădurea de mai jos. Silverbird cobora rapid. Trenurile sale de aterizare se bombară afară din fuzelaj. Justine scrâșni din dinți. Bufnitura nu a fost prea rea. Cabina se zgudui și un sunet scârțâit vibră prin suprastructură. Gravitația scăzu sub un ge standard. Una dintre pictogramele de stare ale navei deveni galbenă pentru scurt timp, apoi viră înapoi în verde. Secțiuni întregi păleau trecând în ton neutru, în timp ce unitățile propulsoare încetau să mai funcționeze. Nava spațială nu avea să mai zboare curând.

Dar ajunsese jos, întreagă. Asta era ceva.

Mintea era încă acolo. Așteptând cu o urmă de nerăbdare. Îi detecta starea emoțională mai degrabă direct, prin televedere, decât prin gaia-particulele ei. Atunci, probabil că și el îi putea simți gândurile.

Justine își luă un timp pentru a-și scoate costumul-armură. Până la urmă, nu voia să-l sperie, iar acesta ar arăta de temut pentru cineva nefamiliarizat cu tehnologia Marii Confederații. Derulă o scară de frânghie de urgență de la sas, neavând încredere în funcția de manipulare a gravitației pentru a se lăsa coborâtă. Când începu să coboare, realiză că piesa bej dintr-o bucată pe care o îmbrăcase era remarcabil de asemănătoare cu costumul de zbor ca de piele de culoare gri-albastru pe care îl purtase în hiperglider. Doar casca lipsea.

– De asta nu te-ai prins prea bine, nu? își bătu joc de Gol.

Scara de frânghie pendulă alarmant în timp ce se apropia de partea de jos, mișcarea trimițând-o în balans peste terenul de iarbă. Sări peste ultimele două trepte.

Gravitația era redusă, la fel ca pe Far Away. Mirosul de pini era puternic în aerul umed. Televederea îi țâșni în afară, producând un efect ușor dezorientat. Apoi începu să interpreteze formele cețoase, corelându-le cu ceea ce ar putea vedea ochii ei. În plus, funcția ei biononică de scanare de câmp lucra normal, oferindu-i interpretări solide ale peisajului înconjurător. El stătea la zece metri distanță, așteptând politicos ca ea să-l observe. Justine se întoarse foarte încet, crezând încă pe jumătate că va deschide ochii și va vedea în jurul ei cabina lui Silverbird în timp ce ieșea din suspensie. Dar nu, era real. El era real.

Justine îi zâmbi, prea amorțită pentru a simți vreo urmă de triumf.

– Bună ziua, Kazimir, a spus ea.

Fața lui era perfectă, pielea închisă la culoare sănătoasă și dinți albi strălucitori în buze care puteau zâmbi atât de larg, păr negru bogat, legat la spate cu o bandă roșie. La fel ca și hainele, o vestă de piele deschisă pentru a scoate în evidență un trunchi frumos și musculos, și kiltul în carouri smarald cu arămiu al clanului său, McFoster. Purta chiar și micul rucsac corect.

– Mă cunoști? a întrebat el.

Și vocea era corectă, chiar prea. Dar trebuia să fie, la urma urmei, era creația ei. Zâmbetul ei se mută de