Backuysen şi Vernet. Printre operele pictorilor moderni, se vedeau tablouri semnate de Delacroix, Ingres, Decamp, Troyon, Meissonier, Daubigny etc. Cîteva miniaturi admirabile de statui în marmură şi bronz, după cele mai frumoase modele ale antichităţii, se înălţau pe piedestale în colţurile acestui minunat muzeu. Uimirea pe care mi-o prezisese comandantul lui Nautilus începuse să mă cuprindă.

— Domnule profesor, îmi spuse el, iertaţi-mă că vă primesc aşa, în neorînduiala care domneşte aici.

— Domnule căpitan, deşi nu încerc să ştiu cine sînteţi, îmi daţi voie să recunosc în dumneavoastră un artist?

— Un amator, cel mult, domnule. Pe vremuri îmi plăcea să colecţionez aceste frumoase opere create de mîna omului. Eram un cercetător nesăţios, un scormonitor neostenit şi astfel am izbutit să adun cîteva lucruri de mare valoare. Sînt ultimele mele amintiri dintr-o lume care pentru mine e moartă. În ochii mei, artiştii dumneavoastră moderni au devenit tot atît de vechi ca şi cei care au cîte două sau trei mii de ani de viaţă şi am început să-i confund. Marii maeştri nu au vîrstă.

Dar muzicienii aceştia? l-am întrebat, arătîndu-i partituri de Weber, Rossini, Mozart, Beethoven, Haydn, Meyerbeer, Herold, Wagner, Gounod şi mulţi alţii, împrăştiate pe un mare pian-orgă, ce se găsea într-un colţ al salonului.

— Aceşti muzicieni, îmi răspunse căpitanul Nemo, sînt contemporani cu Orfeu, căci pentru morţi nu există timp, iar eu sînt mort ca şi ei, domnule profesor, tot atît de mort cît şi acei dintre prietenii dumneavoastră care se odihnesc acum la şase picioare sub pămînt.

Căpitanul tăcu, pierzîndu-se într-o visare adîncă. Îl priveam tulburat, cercetîndu-i, fără să scot un cuvînt, înfăţişarea ciudată.

Sprijinit de colţul unei minunate măsuţe de mozaic, cu privirea pierdută, el nu mă mai vedea, părînd că mă uitase.

Respectîndu-i starea de reculegere, am început să privesc curiozităţile care îmbogăţeau salonul.

Pe lîngă operele de artă, rarităţile naturii ocupau un loc foarte însemnat. Se găseau acolo îndeosebi plante, scoici şi alte roade ale oceanului, descoperite fără îndoială de însuşi căpitanul Nemo. În mijlocul salonului, o fîntînă arteziană, iluminată electric, îşi trimitea apa într-o scoică imensă. Scoica aceasta, care adăpostise cea mai mare moluscă acefală, măsura aproape şase metri jur împrejurul marginilor ei rotunjite cu fineţe. Întrecea deci în mărime frumoasele tridacne, pe care Francisc I le primise în dar din partea republicii veneţiene şi din care biserica Saint-Supplice din Paris şi-a făcut două agheazmatare uriaşe. În preajma bazinului, în vitrine elegante, ţintuite cu armături de arama, erau clasificate şi etichetate cele mai preţioase produse ale mării pe care le-a putut vedea vreodată un naturalist. Vă închipuiţi cît am fost de fericit în calitatea mea de profesor.

Se găseau acolo specimene foarte curioase de polipi şi echinoderme, cele două grupe ale încrengăturii zoofitelor.

Un conchiliolog{9} mai pasionat s-ar fi extaziat, desigur, şi în faţa altor vitrine, şi mai numeroase, în care erau clasate specimenele din încrengătura moluştelor. Am văzut acolo o colecţie nepreţuită, pe care însă timpul nu-mi îngăduie s-o descriu. În afara acestora, în despărţituri speciale, se desfăşurau şiraguri de perle nespus de frumoase, care străluceau sub lumina electrică, perle trandafirii, smulse din «pinele» Mării Roşii, perle verzi din haleotidul «iris», galbene, albastre, negre, produse curioase ale diverselor moluşte din toate oceanele şi ale unor scoici de apă dulce din nord; în sfîrşit, cîteva piese a căror valoare nu poate fi socotită şi care au fost produse de pintadinele cele mai rare. Unele dintre perle erau mai mari decît oul de porumbel; ele preţuiau cu mult mai mult decît aceea pe care călătorul Tavernier o vînduse cu trei milioane şahului Persiei şi întreceau perla imamului din Mascat, pe care o credeam fără seamăn în lumea întreagă.

Mi-am dat seama că valoarea acestei colecţii este cu neputinţă de calculat. Căpitanul Nemo trebuie să fi cheltuit milioane ca să strîngă asemenea obiecte de preţ, şi tocmai mă întrebam de unde avea atîţia bani ca să-şi poată mulţumi dorinţele sale de colecţionar, cînd el îmi întrerupse gîndurile:

— Îmi cercetaţi scoicile, domnule profesor? într-adevăr, ele pot să intereseze pe un naturalist; dar pentru mine au un farmec în plus, căci le-am cules pe toate cu mîna mea şi pot să vă spun că nici o mare de pe glob nu a rămas necercetată.

— Îmi dau seama, căpitane, îmi dau seama cîtă plăcere simţiţi plimbîndu-vă printre asemenea comori, mai ales că vi le-aţi adunat singur. Nici un muzeu din Europa nu se poate mîndri cu o asemenea colecţie de produse ale oceanului. Dar dacă am atîta admiraţie pentru ele, nu am mai puţină nici pentru nava care le poartă. Departe de mine gîndul de a pătrunde în tainele dumneavoastră, însă mărturisesc că acest Nautilus, forţa motrice pe care o are în el, aparatele cu ajutorul cărora este manevrat şi care îi dau viaţă, toate acestea îmi stîrnesc o curiozitate fără margini. Văd atîrnînd pe pereţii acestui salon nişte instrumente a căror întrebuinţare îmi este necunoscută. Aş putea şti?...

— Domnule Aronnax, îmi răspunse căpitanul Nemo, v-am făgăduit că veţi fi liber pe bord şi, prin urmare, întregul Nautilus vă stă la dispoziţie. Puteţi deci să-l vizitaţi cu de-amănuntul şi, dacă doriţi, voi fi cu cea mai mare plăcere ghidul dumneavoastră.

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule, dar nu vreau să abuzez de bunăvoinţa dumneavoastră. Aş dori numai să vă întreb la ce pot fi întrebuinţate aceste instrumente de fizică.

— Domnule profesor, instrumente asemănătoare se găsesc şi în camera mea, şi acolo voi avea onoarea să vă explic întrebuinţarea lor. Dar mai întîi să mergem să vedeţi cabina care vă este pregătită. Trebuie să ştiţi cum veţi locui pe bordul lui Nautilus.

L-am urmat pe căpitanul Nemo, şi prin una din uşile ce se aflau în fiecare perete al salonului am reintrat în coridoarele vasului. Căpitanul mă conduse într-o cabină, care era, de fapt, mai mult o cameră elegantă, cu pat, toaletă şi alte mobile felurite.

Am mulţumit gazdei mele.

— Camera dumneavoastră este alături de a mea, îmi spuse el deschizînd o uşă, iar a mea dă în salonul din care am ieşit.

Am intrat în camera căpitanului. Avea o înfăţişare severă, aproape monahală: un pat de fier,