– Lipsă!

– Ce e cu Inochentie?! întrebă Toderici, spunându-i pe numele de flăcău celui care lipsea, parcă l-ar fi cunoscut cine e. Cine stă lângă el?

– Eu, domnule comandant, zise un glas. N-a vrut să vie, ‘cea că el e ostenit de la sapă, ‘cea că ce, l-a câştigat statul la belciuge?

– Belciugele mă-sii! strigă Toderici, frământându-şi carnetul în mâini. Parcă pe mine m-a prins statul de bogdaproste... pe mă-sa de Inochentie... Dar când te cheamă ţara la datorie, trebuie să te duci că dacă nu, te ia mama dracului... Că d-aia ţara asta a rămas o ţară de mameluci, pentru că Inochentie al meu îi dă cu belciugele.

– ‘Cea că dumneavoastră aveţi leafă, domnule comandant, zise acelaşi glas. „Îi convine lu’ domnu Toderici, că are leafă”, aşa zicea.

– O să ia şi el leafă... pe mă-sa de Inochentie! strigă iarăşi Toderici cu capul în carnet. La puşcărie, la Turnu, are să stea acolo şi are să primească leafă.

Nu se ştie cum se învăţaseră flăcăii să fie înjuraţi şi ameninţaţi cu puşcăria. Învăţătorul făcea acest lucru ca şi când nu el ar fi venit cu aceste obiceiuri în sat.

– Pielelungă Ilie! continuă el.

– Lipsă!

– Ce e cu frate-tău, mă, el de ce n-a venit? întrebă Toderici, căutându-l cu privirea pe celălalt Pielelungă.

– A venit la ziuă de pe linie, s-a culcat şi dimineaţa n-a vrut să se scoale. Când l-am îţânat să se scoale, a dat cu picioru în mine...

– Spune-i că o să-i dau eu câteva picioare într-o zi, c-o să se pomenească tocmai... ştie el unde! Palici! Polin!

– Lipsă!

– Prisăcaru Vasile!

– Prezent!

– Raţă Ion!

– Lipsă!

– Raneti Vasile!

– Prezent!

– Rădoi Marin!

– Lipsă!

– Mama lui de Rădoi! Ăsta stă colea peste drum, zise Toderici uitându-se peste curtea şcolii la o casă mică, aşezată chiar în faţa şcolii.

– Dom’le Toderici, dumneata să nu-mi înjuri băiatul că eu nu ştiu multe! se auzi un glas de peste drum.

– Să-ţi fie ruşine! strigă Toderici, ars, ieşind din faţa coloanei de premilitari şi înaintând spre poarta şcolii. Să-ţi fie ruşine, nea Rădoi, că te găseşti dumneata mai cu moţ şi nu-ţi trimiţi băiatul la instrucţie. Că statul dacă dă un ordin... Am instrucţiuni precise să trimet tabel de ăi care nu vor să vină. Zece ani are să facă armata şi are să se libereze la sfântu aşteaptă...

Toderici înainta spre poartă şi striga cu o mână ridicată în sus cu care tot împungea cerul când vorbea. Omul din casa alăturată se dădu jos de pe prispă şi începu şi el să vină spre poarta de la drum.

– O să ştie el ce are de făcut când o pleca militar, zise el, apropiindu-se de drum, vrând parcă să-i iasă înainte învăţătorului. Eu am făcut un război şi nu mi-e frică mie de asta. Iar dumneata nu mai înjura lumea. Ai uitat că când ai venit aici aveai iţari şi cămaşă de tort...

– Că când am să-ţi fac eu un raport, o să-ţi dai dumneata seama pe ce lume trăieşti! strigă Toderici, batjocorind vorbirea celuilalt.

Toderici era străin de sat, era muntean, şi când venise aici părea un tinerel de treabă, foarte dezgheţat, e drept, dar se purta bine cu lumea, dădea bună ziua şi muierilor.

– Las’ că ştim noi că eşti dăştept, zise omul din drum, aruncând o privire mocnită spre curtea şcolii.

Toderici se întoarse în capul coloanei de premilitari şi continuă apelul.

– Că dacă n-o luai pe-asta a lui Oprescu, cu atâtea pogoane, şi acum ai fi umblat în iţari! strigă omul din drum, fără teamă.

Toderici desfăcu carnetul şi strigă mânios:

– Ristea Gheorghe!

– Lipsă!

– Împuşcatu Florea! strigă comandantul şi mai furios.

– Prezent! răspunse un glas din toţi bojocii, vrând parcă să-l întreacă pe învăţător.

– State Ilie!

– Prezent!

– Stanciu Stoian!

– Lipsă!

Toderici ridică fruntea din carnet, vru să spună ceva, buzele i se mişcară şi strânse carnetul în mâini. Începu apoi să strige mai departe. Din rândurile de premilitari, glasul celui strigat răspundea cu putere, făcând să răsune satul până departe. Într-un timp, învăţătorul trase aer în piept, îşi desfăcu picioarele şi începu să urle fiecare nume, hotărât să întreacă glasurile care răspundeau:

– Tudor Marin! strigă el.

– Prezent! răspunse flăcăul tot atât de tare.

– Terci Mitică!

– Lipsă!

– Teculescu Ion!

– Lipsă!

– Tărbacă Anghel!

– Lipsă!

– Moromete Nilă! urlă din toate puterile Toderici.

– Prezent! răspunse atunci Nilă încet şi scârbit şi un hohot de râs urmă răspunsului său, cutremurând toată acea parte a satului până departe.

– Mai tare! scrâşni învăţătorul, cu sudoarea pe frunte. Se opri, se uită la Nilă, făcu un semn în carnet în dreptul lui, apoi şopti ameninţător: Atenţiune, companie! Drepţi! Linişte! Răspunde tare, camarade, că nu eşti babă căptuşită în piept de optzeci de ani. Udrea Ştefan!

– Lipsă!

– Ungureanu Gheorghe!

– Lipsă!

– O să dea ei de mama dracului, domnii ăştia care nu vor să vină la instrucţie. Vanghele Costică... Vasilescu Avram.

Gheorghe Toderici îşi vârî carnetul într-un fel de porthart şi se dădu câţiva paşi înapoi să ia comanda:

– Atenţiune! Companie, drepţi, direcţia câmpul de instrucţie, ocolire la stânga împrejur, înainteee! Marş!

Compania ieşi în drum cu puştile de lemn pe umăr. Toderici trecu în fruntea ei şi după câţiva paşi îşi întoarse capul dând tonul:

– Vesel, timpul primăverii... Companie, cu cântec înainte, maaarş!...

Flăcăii începură să cânte gros, în marş. Gheorghe Toderici se întorcea din când în când şi în pauzele de marş striga:

– Una, două!

Vesel, timpul primăverii

Vesel sunt şi eu!

– Una, două!

Căci vara care a trecut

Multe mândre-am mai avut

Nu le pot uita!

– Una, două! Mai cu viaţă! Ce mormăiţi aşa?

Nilă nu cânta şi fruntea lui lată şi groasă stătea încreţită în sus a nedumerire. Mergea greoi şi nu ţinea pasul. La un moment dat, el lăsă puşca de pe umăr şi se uită în afara coloanei, parcă ar fi vrut s-o şteargă.

– Nilă, treci în front, ţine pasul! strigă atunci cineva din urmă, un alt flăcău, prea zelos sau prea glumeţ şi cu un glas mult prea tare, aşa cum se pârăsc copiii când vreunul dintre ei încalcă regula, şi Nilă, supărat şi posomorât, puse lemnul la loc pe