La instrucţie, comandantul îl urmări cu priviri întunecate.

– Fii atent aici, camarade. Inamicul a ocupat gara şi se pregăteşte să atace satul. Compania are misiunea să înainteze de pe liziera satului, să ia gara cu asalt şi să dea inamicul peste cap...

Stăteau culcaţi pe liziera satului şi comandantul le explica exerciţiul pe care îl aveau de executat în duminica aceea. Până la gară erau patru kilometri. Şeful postului de jandarmi venise să asiste la exerciţiu chemat de fapt de Toderici, care se temea că premilitarii nu vor voi să „atace” pe o distanţă atât de mare.

Flăcăii însă atacară. Toderici gonea împreună cu ei şi îi culca mereu. Jandarmul se târa în urma lor, plictisit. Când mitralierele inamice începură să „toace” din gură, comandantul deveni ameninţător şi dramatic.

– Capul la pământ! urla el. Capul la pământ, camarade, scrâşni el şi se aplecă deasupra lui Nilă, îi puse mâna în ceafă şi îi strivi faţa de arătura aspră.

Nilă mişcă ceafa ca un taur, se zbătu şi deodată sări în picioare. El scoase un muget cumplit şi îl prinse pe comandant de guler. Nu-i făcu nimic, nu dădu în el, dar îl strângea cu ochii ieşiţi din cap şi îl ţinea pe loc. Era atât de mânios şi de încordat încât părea că îl ţine pe celălalt pe loc ca pe-o apărare, să nu plesnească ceva în el însuşi. Speriaţi, câţiva flăcăi săriră şi desfăcură mâna încleştată a lui Nilă. Toderici se învineţise, tuşea, se îneca şi când îşi reveni începu să înjure şi să urle să vie şeful de post. Exerciţiul se întrerupse.

Când se îndepărtă cu şeful de post, chipul lui Nilă se albi, iar fruntea i se încreţi a şi mai mare nedumerire, de astă dată lăsând descoperite nişte priviri blânde şi înspăimântate. Călca legănat şi greoi, şi-şi ştergea des şi în neştire fruntea cu mâneca.

Numai că şeful de post era vechi în comună. Îl înjură pe Nilă şi îi dădu drumul spunându-i să nu mai facă aşa, fiindcă Toderici e al dracului şi s-ar putea s-o păţească cu el. Noroc că el, şeful de post, îl cunoaşte pe Moromete, pe care îl consideră un om de care i-ar fi nu ştiu cum să-i ia băiatul la secţie, altfel l-ar fi luat şi i-ar fi tras o mamă de bătaie...

Nilă porni spre casă, dar mergea tot cu fruntea încreţită. Avea acea înfăţişare chinuită a surzilor care încercă să înţeleagă din semne. Ce se întâmplă în lume? Cine avea de gând să ocupe gara şi să atace satul?

XV

După ce îi plătise lui Moromete, Tudor Bălosu ieşise cu Victor în grădină şi amândoi începură să ciopârţească salcâmul. Loviturile se izbeau de ulucile Moromeţilor şi Catrina, ca niciodată, întârzia să plece la biserică. Umbla de colo până colo fără rost şi uneori, când loviturile din grădină se auzeau mai tare, se oprea locului şi asculta. Paraschiv stătea lipit de gard, se uita la grădină şi părea că n-are de gând să se mişte din locul acela cu una cu două. Botul său ieşit în afară se lungise şi mai mult şi se uita fără grabă şi fără să clipească, încet şi stăruitor, la vecinul său. El stătu astfel multă vreme, apoi se îndepărtă încet şi ieşi în drum, ieşi la poartă; după câteva clipe de gândire, porni pe lângă garduri, dar mergea alene, parcă fără scop.

Mama îl urmărise pe furiş din tindă. Când îl văzu că se depărtează de casă, ieşi în pragul prispei.

– Abia a aşteptat să plece ăla şi s-a şi dus! striga ea, uitându-se în altă parte, ca şi când nu lui Paraschiv i-ar fi vorbit. Parcă era vorba să râneşti acolo, că o să ajungă băligarul la grindă...

Paraschiv se uită îndărăt fără să se oprească. De departe gura lui arăta şi mai mare.

– Aia e treaba mea, mormăi el. Te găsi inima rea de grajd.

– Dac-ar muri ăla, aţi cânta de bucurie! L-aţi adus în stare să taie salcâmul, să râdă lumea de noi de bine ce-am ajuns.

– Ia mai taci din gura-aia, mamă, ce-ai cu el? zise fata care terminase de măturat. De ce te legi de el? Şi mai spui că te vorbeşte de rău în sat. Păi cum să nu te vorbească?

– Ce-ţi pasă ţie? zise mama întorcându-se în tindă. Uite, acu’ se întoarce ăla şi când o vedea grajdul nerânit, iar începe să înjure. Parcă n-ar avea destule păcate! Să-l mai auz acuma, în sfânta duminică, înjurând!

Deşi Paraschiv plecase, el se întoarse însă curând înapoi, parcă s-ar fi gândit că mamă-sa vitregă are dreptate. Intră în curte repede, căută lopata într-un colţ al şopronului şi pieri în grajd. Catrina îl văzu şi chipul i se mai lumină.

– Tito! strigă ea din tindă. Vezi că eu mă duc la biserică, ai grijă şi pune de mămăligă. Du-te în grădiniţă şi ia d-acolo nişte ceapă. Pe urmă, culege ştevie de dincoace şi fă acolo o ciorbă, că altceva nu mai e. Că astă-iarnă au băgat în ei un porc de mai bine de-o sută de kilograme şi când le spuneam: „Măăă, vine vara, mai păstraţi”, rânjeau la mine, parcă nu le-ar fi trebuit tot lor! Acu să bage în ei buruieni...

– Iar începi? o mustră Tita, făcând semn cu capul spre grajd că o aude Paraschiv.

– S-audă! zise mama cu un glas în care se simţea şi necaz, dar şi durere că la prânz n-are ce da la masă. De ce să n-audă? Că aşa tot am tăcut şi acuma au tăiat salcâmul să facă Bălosu casă, că ei nu sunt în stare să facă, aşteaptă să moară ăla, să ne dea pe noi afară...

Catrina se îmbrăca pentru biserică şi vorbea mereu, nu izbutea să se liniştească. Îşi schimbase bluza ferfeniţă şi-şi trăsese o fustă de lână neagră, peste cea veche. Abia după aceea începuse să tragă pe dedesubt, lepădându-le, boarfele cu care era îmbrăcată mai înainte.

– Au cărat la şanţ un porc întreg şi trei sute de coşuri de porumb. Puteau să mai păstreze, nu să ajungem să dăm cămaşa de