— Dar stai puţin, domnule Okada. Tu crezi că eu sunt Kumiko şi de aceea vrei să mă iei acasă. Dacă lucrurile nu stau aşa, ce vei face? Eşti absolut sigur că procedezi cum trebuie? N-ar fi bine să mai chibzuieşti?

  Îmi încleştasem mâna pe lanterna din buzunar. Nu putea fi altcineva decât Kumiko, dar nu puteam dovedi. La urma urmei, era doar o ipoteză de-a mea. Mâna din buzunar era lac <ie sudoare.

  — Te iau acasă, am repetat eu cu voce seacă. De aceea am venit.

  Am auzit cearşafurile foşnind, îşi schimba poziţia în pat.

  — Eşti sigur? Nu ai nici o îndoială? Insistă ea, dorind să-i mai confirm o dată.

  — Sunt sigur. Te iau acasă.

  — Nu te mai răzgândeşti?

  — În nici un caz. Sunt absolut hotărât.

  A urmat o tăcere lungă, de parcă dorea să verifice afirmaţiile mele. Pentru a marca apoi încheierea acestei faze a conversaţiei, a oftat adânc.

  — Vreau să-ţi dau un cadou, spuse ea. Nu ştiu dacă-i chiar cadou, dar s-ar putea să-ţi prindă bine. Nu aprinde lumina, întinde mâna… Încet… pe noptieră.

  M-am ridicat de pe scaun şi am întins mâna dreaptă prin beznă, de parcă voiam să-i măsor densitatea. Simţeam ghimpii ascuţiţi ai aerului în vârful degetelor… Şi am atins obiectul. Când mi-am dat seama despre ce era vorba, mi s-a pus un nod în gât şi am simţit că mă sufoc. Obiectul era bâta de baseball.

  Am apucat-o strâns şi am ridicat-o. Eram aproape sigur că era bâta de baseball pe care i-o luasem omului cu chitara. Mânerul şi greutatea erau aceleaşi. Trebuia să fie aceeaşi bâtă. Când am pipăit-o mai atent, am constatat că avea ceva deasupra emblemei. Era o mizerie. Am prins-o între degete. Păreau fire de păr de om, după grosime şi consistenţă. Erau lipite între ele cu sânge închegat. Cineva se folosise de bâta aceea ca să dea altcuiva în cap, probabil lui Noboru Wataya. A durat ceva până am reuşit să respir normal şi să scap de nodul din gât.

  — Este bâta ta, nu? Întrebă ea.

  — Posibil, am zis eu, încercând să rămân calm. Vocea mea căpătase parcă o nuanţă diferită în bezna aceea adâncă, de parcă stătuse cineva la pândă până atunci şi vorbea în locul meu. Mi-am dres glasul şi după ce m-am asigurat că-mi voi putea folosi vocea, am zis:

  — Se pare că a folosit-o cineva pentru a lovi pe altcineva. Femeia a tăcut mâlc. M-am aşezat, am lăsat bâta în jos şi am prins-o între genunchi.

  — Sunt sigur că tu ştii ce se întâmplă, am zis. Cineva s-a folosit de bâta asta ca să-i spargă capul lui Noboru Wataya. Deci ştirile de la televizor erau adevărate. Noboru Wataya este în spital, în stare gravă. S-ar putea să şi moară.

  — N-o să moară, spuse Kumiko, fără pic de emoţie în glas, de parcă povestea un eveniment dintr-o carte de istorie. S-ar putea totuşi să nu-şi revină complet, să continue să bâjbâie prin întuneric… Dar nimeni nu ştie despre ce fel de întuneric va fi vorba.

  Am pipăit după pahar şi l-am luat de jos. L-am dat pe gât fără să mă gândesc. Lichidul acela fără gust a luat-o în jos pe esofag. M-a trecut un frison nu ştiu de ce şi apoi am avut o senzaţie neplăcută, de parcă se îndrepta ceva spre mine, încet, prin întunericul cel lung. Inima a început să-mi bată tare, presimţind probabil ce avea să urmeze.

  — Nu avem prea mult timp la dispoziţie, am spus. Spune-mi măcar unde ne aflăm.

  — Doar ai mai venit aici şi te-ai descurcat singur. Ai scăpat viu şi nevătămat. Nu se poate să nu ştii unde te afli. Dar nu asta e problema. Important e…

  În clipa aceea s-a auzit o bătaie în uşă – un zgomot tare, uscat, de parcă bătea cineva un cui în perete. Două bătăi urmate de alte două. Mai auzisem bătăile acelea. Femeia era cu sufletul la gură.

  — Trebuie să ieşi de aici imediat, spuse ea. Nu mai aveam nici o îndoială, era vocea lui Kumiko. Dacă pleci acum, mai poţi trece prin zid.

  Nu-mi dădeam seama dacă era bine sau nu cum gândeam în clipa aceea, dar nu mai voiam să mă las învins. Trebuia să înving eu. Era o bătălie ce se cerea dată.

  — Nu mai fug de data asta, i-am spus lui Kumiko. Vreau să te iau acasă.

  Am pus paharul pe duşumea, căciula de lână pe cap şi am scos bâta dintre genunchi. Am pornit încet spre uşă.

  Doar un cuţit adevărat Ceea ce fusese prorocit

  M-am îndreptat spre uşă, luminându-mi calea cu lanterna şi păşind încet. Aveam bâta în mâna dreaptă. Nici n-am ajuns bine, că am auzit iar două bătăi şi apoi încă două mai puternice. M-am lipit de perete, în spatele uşii, şi am aşteptat cu sufletul la gură.

  Când au încetat bătăile, s-a lăsat iar liniştea de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, dar simţeam prezenţa cuiva dincolo de uşă. Acel cineva stătea în dreptul meu, de partea cealaltă, ţinându-şi respiraţia şi ciulindu-şi urechile, ca să-mi audă bătăile inimii sau să-mi citească eventual gândurile, încercam să respir încet ca să nu tulbur aerul din jur. Nu sunt aici, îmi spuneam. Nu mă aflu aici, de fapt nu sunt nicăieri.

  Cheia s-a răsucit în broască. Acel cineva făcea fiecare mişcare cu cea mai mare atenţie, astfel încât zgomotele să pară separate unele de altele şi să li se piardă semnificaţia. S-a răsucit mânerul şi imediat după aceea am auzit sunetul aproape imperceptibil al balamalelor. Bătăile inimii mele s-au înteţit şi nu le mai puteam controla. Cineva a păşit în cameră. Aerul fremăta parcă. Am făcut un efort supraomenesc să-mi ascut cele cinci simţuri şi am adulmecat miros de trup străin -un amestec ciudat de îmbrăcăminte groasă, respiraţie înăbuşită