Owain făcu o grimasă, teama lui începând să se manifeste.

– N-ar trebui să îndrăznești, a spus Stăpâna Florrel. Familia mea nu va permite acest lucru.

– Este familia mea acum, îi spuse calm Edeard. Unsprezece mâini terțe împingeau și loveau scutul Mergătorului-Pe-Apă, încercând să găsească o slăbiciune, o cale totuși. Lungi strigăte de ajutor au fost aruncate către pereții camerei impermeabile.

– Toată viața mea am știut că, uneori, pentru a face ceea ce-i drept, trebuie mai întâi să faci ce-i greșit, le-a spus Mergătorul-Pe-Apă. Acum îmi dau seama cât este de adevărat. Ăsta sunt eu. Și degetul lui apăsă pe trăgaci. Îl ținu acolo până când a golit magazia.

Seiful-depozit conținea peste trei sute de arme cu foc rapid. Erau învelite în pânză cu ulei și așezate pe rafturi, care formau șiruri regulate pe podea.

Edeard o puse la loc pe raft pe cea pe care o folosise. Îi ceru apoi orașului să le elimine pe toate. Podeaua de sub ele se schimbă, devenind poroasă, și cumplitele armele se scufundară în uitare.

Televederea lui mătură subsolul, examinând celelalte seifuri. Al optulea conținea gloanțele folosite de armele cu foc rapid. Orașul absorbi tăcut lăzile. Seiful al doilea avea pistoale cu țeavă lungă. Al șaptesprezecelea găzduia niște arme uriașe. Țevile lor erau la fel de mari ca picioarele lui și erau montate pe niște mici cărucioare cu roți. Bile de fier mai mari decât pumnul erau așezate în piramide alături de ele – gloanțele, realiză el. Se cutremură, imaginându-și ce daune ar putea cauza. S-au scufundat toate. În cele din urmă, dulapurile cu polițe din camera documentelor au alunecat și ele sub podeaua solidă.

Puterea secretă a Breslei Armurierilor nu mai exista. Nu va mai exista niciodată vreo amenințare internă pentru Marele Consiliu al Makkathranului și primarul său.

În afară de alegeri. Și de certurile breslelor. Și negustorii cu manevrele lor și mituirea pentru câștig. Și Marile Familii luptându-se pentru avantaje.

Zâmbi larg, gândindu-se la toate. La viața aceea nebună și minunată trăită de cetățenii Makkathranului. Toate sunt treaba lui Finitan acum.

Lumina caldă a după-amiezii făcea să strălucească stâlpii albi care mărgineau Golden Park. Chiar și ultimele flori din tufișuri și din vița-de-vie străluceau cu o splendoare exotică, celebrând ceea ce fusese o vară deosebit de plăcută. Edeard mergea pe aleile elegante, adunându-și gândurile. Hotărând să facă ceea ce trebuia.

A fost greu pentru televederea lui să caute sufletele fragile ale părinților săi. Se opri lângă unul din pilonii de pe latura dinspre Canalul Câmpului, scăldat în lumina bogată reflectată de metal, extinzându-și capacitatea de percepție la maximum.

Erau acolo. La câțiva metri distanță, privindu-l ca întotdeauna.

– Mulțumesc, le-a spus.

– Ne poți vedea? a întrebat mama sa surprinsă.

– Da, mamă. Vă pot vedea acum.

– Fiul meu.

– Tată. Ați avut atâta grijă de mine, mai mult decât am meritat vreodată.

– Ce era să facem? Ești tot ce a rămas din noi.

– Nu mai e așa. Am o soție acum. Vom avea copii. Ei vor avea mai mulți copii. Tot ceea ce sunteți va merge mai departe prin ei.

– Ar trebui să veghem asupra lor, a spus mama lui.

Părea nesigură.

– Nu, a răspuns Edeard. Este timpul să vă opriți. Pot să am grijă de mine acum mai mult decât credeți. Prețul pe care l-ați plătit ca să mă protejați este prea mare. Nu mai puteți face asta. Trebuie să mergeți la Inimă. Mai este încă timp. Există întotdeauna timp.

– Oh, Edeard.

– Uite.

A întins o mână. Mama lui s-a întins și ea, atingându-i vârful degetelor. Se luptă să nu tresară la răceala paralizantă care îl ardea. Zâmbi în schimb cu reverență în timp ce ea prindea substanță în fața lui.

– La revedere, mamă, i-a spus el și a sărutat-o. Vom fi împreună în Inimă într-o zi, promit.

Tristețea și regretul ei erau teribil de dureroase. Dar îi zâmbi și se îndepărtă de atingerea lui. Tatăl său o ținea aproape.

– Călătorie bună, le-a spus Edeard.

I-a privit estompându-se pe cerul albastru senin și cald, refuzând să recunoască vreo remușcare.

O mulțime de oameni erau în Golden Park în acea după-amiază, profitând de vara persistentă. Copiii alergau pe zonele cu iarbă, jucând jocuri elaborate de-a prinselea. Ucenicii ieșiți de la muncă se adunaseră în umbra copacilor martoz uriași din parc, împărțind sticle de bere și bârfe despre Maeștrii lor.

Salrana mergea de-a lungul uneia dintre aleile cu pietriș de ardezie, bucurându-se de plimbare. Flăcăii o priveau lung, deși roba ei severă albastru cu alb de novice se dovedea a fi o barieră prea mare pentru orice încercare de a atrage atenția. Ea traversă podul de gresie gălbuie spre Ysidro. Drept în fața ei era taverna Blue Fox, o clădire circulară cu trei etaje, cu un ciudat model hexagonal imprimat în relief pe peretele arămiu. Ferestrele subțiri și înalte o făceau să pară mai înaltă decât era de fapt. A ezitat o clipă înainte de a aluneca printr-una din ușile laterale mai mici, ceva se învârti la periferia televederii ei, ca și cum un pilon de ceață trecuse în rafală pe alee. Se încruntă, dar nu i se contură nimic în simțuri, așa că alergă pe scări până la etajul trei.

Blue Fox era locul preferat de membrii Marilor Familii pentru legăturile lor amoroase, zidurile extrem de groase ale camerelor eliminând necesitatea de a menține o ceață de izolare. Confidențialitatea era garantată împotriva tuturor, mai puțin a celor cu puteri psihice excepționale. Salrana folosi cheia care îi fusese dată pentru a descuia ușa de la o cameră rezervată.

Lumina soarelui era difuzată de voalul colorat ce acoperea ferestrele. Și mai multe țesături erau drapate pe ziduri. Lumânările licăreau pe un scrin, răspândind un miros puternic de mosc. Patul mare era acoperit cu cearceafuri de mătase și cuverturi de blană.

Iubitul Salranei