Ceea ce e rău. Fiecare dolar contează. De la o vreme fur hârtie igienică şi o duc acasă în servietă. Încap trei suluri. Când ajung acasă sunt de obicei turtite şi nu mai pot fi puse la fel de bine pe suport, dar tot economisesc câţiva dolari.

Pontez de ieşire şi o iau prin fâşia de pădure din spatele sediului FedEx. Foarte frumos. Un raton trece în goană peste un stejar prăbuşit şi începe să ronţăie dintr-o bicicletă ruginită. Chiar când ies din pădure, aud un foc de armă. Cel puţin asta cred că e, o împuşcătură. Ar putea fi şi rateul unui motor. Dar nu, e împuşcătură, fiindcă pe urmă se mai aude una şi nişte copii o taie prin curte ţipând că Marii Câini ai Groazei sunt jupâni.

Fug acasă. Min, Jade, mătuşa Bernie şi copilaşii stau ghemuiţi în spatele canapelei. Se pare că ieşiseră cu copilaşii când începuseră împuşcăturile. Premergătorul lui Troy a fost lovit. Norocul lui că nu era înhămat. Trebuia să arate ca o raţă, numai că acum a rămas fără cioc.

— Căca-m-aş, frăţică! strigă Min.

— Vrei să spui băga-mi-aş, zice Jade. Doar nu vrei să crească mari cu căcatu-n gură, ca noi, nu? Cu băgatu’, cum ar veni.

— Vreau doar să crească, punct, spune Min.

— Jet de-aici, madam Teatru, zice Jade.

— ’Te-n pula mea, madam Ho! strigă Min.

— Vorbesc serios, termină, nu glumesc! strigă Jade şi-o loveşte pe Min în braţ.

— Fetelor, pentru numele lui Dumnezeu! spune mătuşa Bernie. Ar trebui să fim recunoscătoare. Măcar avem o casă. Şi măcar nici unul dintre gloanţele alea n-a nimerit pe nimeni.

— Fără supărare, Bernie, zice Min, dar îi spui mizeriei ăsteia casă?

Sea Oak nu e sigur. Există un depozit ad-hoc de droguri în spălătorie, iar săptămâna trecută Min a găsit un box de metal în piscina copiilor. Dac-ar fi după mine, i-aş muta pe toţi în Canada. E frumos acolo. Lume foarte politicoasă. Am fost într-un weekend toamna trecută, am făcut pană şi au venit doi fermieri roşii la faţă care au insistat să schimbe cauciucul, după care ne-au întins masa, iar la urmă au iniţiat un fond educaţional pentru copilaşi. Ne-au trimis certificatele de acţionar după o săptămână, împreună cu o fotografie în care eram cu toţii la restaurant şi mâncam plăcintă cu fructe. Dar ca să te muţi în Canada îţi trebuie bani. Tati a murit şi nu ne-a lăsat nimic, iar mami trăieşte acum cu Freddie, căruia nu-i plăcem, plus că nici el nu e tocmai bogat. Face sondaje prin telefon. Luna asta întreabă diverse femei divorţate cât de des calcă pe bec şi se culcă cu foştii soţi. Primeşte zece dolari pentru fiecare sondaj complet.

Deci nu e lucrativ, iar Canada nu prea stă bine la capitolul ăsta.

Ies, găsesc ciocul raţei lui Troy şi-l fixez cu adeziv Elmer’s.

— Dar ştii ceva? spune mătuşa Bernie. Cred că acum seamănă şi mai bine cu o raţă adevărată. Fiindcă uneori au ciocurile crăpate, da? Am văzut una în centru.

— O, Doamne, zice Min. Raţa copilului ia un glonţ în faţă şi ea spune că avem noroc?

— Păi chiar avem noroc, spune Bernie.

— Cineva nu e-n toate ciocurile, zice Jade.

— Ştii ce fac dacă se-ntâmplă ceva rău? spune Bernie. Nu mă gândesc la asta. N-o iau atât de în serios. Nu-i sfârşitul lumii. Asta fac. Asta am făcut întotdeauna. Aşa am ajuns unde sunt.

Îmi vine să-i spun, Bernie, te iubesc, dar unde eşti? Lucrezi la farmacie pe salariul minim. Ai şaizeci de ani şi nu deţii nimic. Ai fost de fapt sclava lui taică-tău şi n-ai ieşit o dată cu cineva.

— Cum să zic, n-aveţi decât să vă plângeţi, spune ea. Dar mie uneia mi se pare că o ducem binişor.

— A, o ducem grozav, spune Min, care-l scoate pe Troy din spatele canapelei şi-i mătură câteva ţăn­dări de cioc de raţă din pătuţ.

Joysticks se redeschide vineri. E o casă de nebuni. Au luat-o razna. Un club de bridge îmi oferă cincisprezece dolari să mă ung cu ulei şi să mă bat cu Mel Turner. Aşa că mă ung cu ulei şi mă bat cu Mel Tur­ner. Îmi oferă douăzeci de dolari să-i hrănesc cu aripioare de pui cu mâna mea. Aşa că-i hrănesc cu aripioare de pui cu mâna mea. După-amiaza zboară. Pe urmă seara. La nouă, clubul de bridge pleacă şi mi se dă o societate a studentelor. Cântă cântece in­teligente şi porcoase, îmi pipăie Simulatorul şi spun că n-o să mai fie în stare să privească vreodată în ochi organele pricăjite ale iubiţilor lor. Pe urmă vine domnul Frendt şi spune „telefon“. E Min. Pare scoasă din minţi. Îmi urlă „treci acasă“ de patru ori la rând. Când îi spun să se calmeze, închide. Nimic grav. Pe Min o apucă panica imediat. Probabil a vomitat un copilaş. Noroc că am program flexibil.

— Mă întorc, îi spun domnului Frendt.

— Abia aştept, zice el.

O iau la picior pe terenul mlăştinos şi prin FedEx. Sus pe deal e o lumină de la ultima fermă rămasă. Uneori îi ducem pe băieţi la spălătoria auto de alături, ca să se uite la vacă. În seara asta totuşi, vaca e altundeva.

Acasă, Min şi Jade ţopăie în faţa mătuşii Bernie, care stă nemişcată la un capăt al canapelei.

— Nu-i lăsa pe copii! ţipă Min. Nu vreau să vadă ceva mort!

— Gura, frăţică! ţipă Jade. Nu spune că-i „ceva mort“!

Se ciuceşte şi o pişcă pe mătuşa Bernie de obraz.

— Mătuşă Bernie? ţipă ea. Băga-mi-aş!

— Am încercat deja de două ori chestia asta, pisi! ţipă Min. De ce faci iar căcatu’ ăla? Pune-i mâna pe gât şi vezi dacă simţi vreun puls!

— Futu-i futu-i futu-i! ţipă Jade.

Sun la 911, vin paramedicii şi trag din greu douăzeci de minute, după care