renunţă, spun că le pare rău şi că se pare că murise pe la începutul după-amiezii. În apartament e haos. Sertarul ei cu bani e gol, iar fotografiile de familie sunt în cadă.

— N-are nici un semn, spune un poliţist.

— Bănuiesc c-a murit de frică, spune altul. Frică de intrus, nu?

— Aşa cred şi eu, zice un paramedic.

— O, Doamne, spune Jade. Doamne, Doamne, Doamne.

Mă aşez lângă Bernie. Îmi spun: îmi pare cumplit de rău. Îmi pare rău că n-am fost aici când s-a întâmplat, şi-mi pare rău că n-ai avut nici o bucurie în viaţă, şi-mi pare rău că n-am avut destui bani să te mut undeva în siguranţă. Îmi aduc aminte când era tânără, purta pantaloni strâmţi de supraelastic şi ne făcea lanţuri de hârtie din reţetele de la farmacie, în timp ce cânta Broscoiul face curte. Toată viaţa a muncit din greu. N-a făcut rău nimănui niciodată. Şi acum, asta.

Moartă de frică într-un apartament de căcat.

Min îi duce pe copilaşi în bucătărie, dar ei tot ies de-a buşilea. Mătuşa Bernie e înfăşurată într-un giulgiu pe un fel de cărucior, iar pe canapea sunt câteva documente de semnat.

Îi sunăm pe mami şi Freddie. Ne întâmpină robotul.

— Mami, răspunde! spune Min. S-a-ntâmplat ceva! Mami, te rog, răspunde-n gura mă-sii!

Dar nu răspunde nimeni.

Aşa că lăsăm mesaj.

*

Salonul de pompe funebre Lobton’s e o casă obiş­nuită de pe o stradă obişnuită. Înăuntru se găseşte un raft cu broşuri cu titluri ca „De ce pare iubitul meu ceva mai mare?“. Lobton arată sănătos. Poate prea sănătos. Poartă o cămaşă galbenă de golf şi bicepşii i se încordează involuntar. Din când în când îşi atinge deltoizii, ca pentru a-şi confirma că sunt încă mari cât nişte mingi de softball.

— Ce tristeţe, spune el.

— Cât? întreabă Jade. Pentru ceva obişnuit, adică. Nu extravagant.

— Da’ nici de doi bani, zice Min. Mătuşa noastră a fost cea mai bună.

— La ce plafon de preţ vă gândiţi? spune Lobton, pocnindu-şi încheieturile.

Îi spunem, iar el ridică din sprâncene şi ne duce la ceva care seamănă cu o ladă mobilă.

— Înainte de folosire o să-l stropim cu un spray de mobilă, zice el. Îl face să semene destul de bine cu lemnul.

— Doar atât primim? spune Jade. Carton?

— Oricum vă ofer ceva un picuţ mai bun, spune el şi face nişte flotări la perete. Date fiind împrejurările tragice. Ăsta e Sierra Sunset. Nu e chiar carton. Mai degrabă pal melaminat.

— Nu ştiu, zice Min. Pare cam ţeapă.

— Putem să ne gândim? spune mami.

— Absolut, zice Lobton. Ultima dată când am verificat, eram tot în America.

Mă apropii şi mă uit mai atent. Văd nişte capse unde ar fi şira mătuşii Bernie. În partea de jos scrie ceva gen Vârâţi Agăţătoarea A în Fanta B.

— Nici vorbă, futu-i, spune Jade. Munceşti o viaţă şi ajungi într-o cutie de carton presat? Mă-ndoiesc.

Avem zero economii. Ne aşezăm la un birou şi Lobton face o chestie căreia îi spune Calcul de Credit. Dacă plătim şapte ani lună de lună, ne putem permite un Amber Mist care include un coşciug de plută capitonat, două straturi de lac şi o oră de priveghi.

— Dar şapte ani, frăţică.

— Trebuie să i-l luăm pe ăla bun, spune Min. N-a avut parte de nimic frumos în viaţă.

Aşa că rămâne Amber Mist.

O îngropăm la St. Leo’s, pe dealul de lângă BastCo. Porţiunea de cimitir unde este ea e sărăcăcioasă. Nu tu îngeri, nu tu căsuţe de stâncă, nu tu flori, doar o grămadă de pietre uniforme ca nişte borne de parcare şi ici, colo câte-un pahar de plastic. Părintele Brian spune o rugăciune şi pe urmă unul dintre noi ar trebui să vorbească. Dar ce să spui? N-a avut o viaţă propriu-zisă. Fără soţ, fără copii, muncă, muncă şi iar muncă. A plecat vreodată într-o croazieră? Toată viaţa a mers doar cu autobuzul. Autobuz, autobuz, autobuz. Odată s-a dus cu mami cu autobuzul la Quigley, în Kansas, ca să joace cărţi şi să-şi cumpere una-alta la reduceri, dintr-un centru comercial. Cineva i-a intrat în cameră, i-a furat hainele şi i s-a căcat în valiză, în timp ce ele erau la spectacolul lui Roy Clark. Şi gata. Ăsta a fost tot turismul. Iar pe urmă a venit farmacia, zi şi noapte. După cincisprezece ani pe post de casieră, a fost retrogradată la primiri. Oamenii întrebau unde erau medicamentele pentru răceală, iar ea arăta spre nişte litere mari de pe perete, unde scria Medicamente Răceală.

Freddie, iubitul lui mami, iese în faţă şi spune că n-o ştia de mult, dar că era o femeie extrem de cumsecade, care a lăsat în urmă multă iubire etc. etc., bla bla bla. Deşi e adevărat că n-a făcut multe în viaţă, le-a fost foarte dragă acelora dintre noi care au cunoscut-o şi nu s-a plâns niciodată de nimic, fiind întotdeauna mulţumită de lucrurile de care a avut parte etc. etc., bla bla bla.

Pe urmă se termină şi trebuie să plecăm.

— Trebuie să venim aici în fiecare săptămână, spune Jade.

— Eu una ştiu că o s-o fac, zice Min.

— Păi şi ce, eu nu? spune Jade. A fost foarte cum­secade, în mă-sa!

— Bag de seamă că-njuri la mormânt, zice Min.

— De când e „mă-sa“ înjurătură, pisi? spune Jade.

— Fetelor, zice mami.

— Sper că a fost bine ce-am spus despre ea, zice Freddie în stilul ăla de papiţoi care trăsneşte a Marina Engleză. M-am surprins chiar şi pe mine, de fapt.

— Pa-pa, mătuşă Bernie, spune Min.

— Pa-pa, Bernie, zice Jade.

— Ah, draga mea soră, spune mami.

Strâng din pleoape şi încerc să mi-o imaginez fericită, râzând, dându-mi ghionturi în coaste. Dar nu pot decât s-o văd înfricoşată pe canapea. E groaznic. Cine ştie pe unde-o fi cel care a făcut-o? Cineva a venit la noi acasă, a speriat-o de moarte, a privit-o cum moare,