ne-a cotrobăit prin lucruri, i-a furat banii. Cineva care e încă viu, cineva care chiar în clipa asta ar putea să mănânce o plăcintă, să îndeplinească un comision sau să se scarpine în cur, cineva care, dac-ar avea chef, ar putea să meargă spre vest cu maşina timp de trei zile sau mai ştiu eu cât şi pe urmă să stea la soare pe malul oceanului.

Rămânem câteva minute cu capetele plecate şi cu mâinile împreunate.

După aceea, Freddie ne duce să prânzim la Trabanti’s. Anul trecut, Trabanti a murit şi trei familii vietnameze s-au asociat şi au cumpărat localul ăsta unde se servesc în continuare pizze şi paste, şi portretul mare în ulei e tot acolo pe perete, numai că acum dinspre bucătărie se aude muzica asta vietnameză foarte frumoasă, iar mâncarea e ceva mai bună.

Freddie propune un toast. Min zice: „Mai ţineţi minte cum spunea Bernie prânzului cină şi cinei supeu?“ Jade zice: „Mai ţineţi minte când îi trosnea falca şi spunea că trebuie unsă?“

— A fost o doamnă de toată isprava, spune Freddie.

— Deja mi-e tare dor de ea, zice mami.

— Aş vrea să-l omor pe lăbaru’ care a omorât-o.

— Ce-ar fi să nu mai spunem „lăbar“ la masă? spune mami.

— E doar un cuvânt, mami, nu? zice Min. Şi „sobar“ e tot un cuvânt, nu? Dacă spun „sobar“ nu te superi, bine? Sobar sobar sobar.

— Păi şi „căcat“ e tot un cuvânt, spune Freddie. Dar nu-l spunem la prânz.

— La fel şi „borât“, zice mami.

— Căcat borât, căcat borât, zice Min.

Chelnerul îşi drege glasul. Mami se uită urât la Min.

— Frumoase maniere aveţi, fetelor, spune mami.

— Mai ales la înmormântare, zice Freddie.

— Asta nu-i înmormântare, spune Min.

— Chestia la care mă tot gândesc e ce-o să faceţi voi acum, fetelor, spune Freddie. Fiindcă mie toată povestea asta mi se pare o trezire la realitate, vreau să zic c-a venit momentul să vă adunaţi, să vă tiraţi, cum am făcut eu, şi să vă căraţi din haznaua aia periculoasă în care trăiţi.

— A vorbit Musiu Sondaj, spune Min.

— Or’cum, nu-i aşa periculos, zice Jade.

— O femeie e omorâtă şi nu-i aşa periculos? spune Freddie.

— Nu ne trebuie decât o-ncuietoare şi-un vizor, zice Min.

— Ce-i aia „tiraţi“? spune Jade.

— E un tir cu aţă, gen, toanto, zice Min.

— Plus că unde să ne ducem? spune Min. Putem să ne mutăm la voi?

— Mie unuia mi-ar plăcea foarte mult şi ştiţi şi voi, zice Freddie. Cel căruia nu i-ar plăcea e pro­prietarul.

— Cred că Freddie vrea să spună că e timpul să vă găsiţi câte-o slujbă, fetelor, spune mami.

— Vezi să nu, mami, zice Min. După ce s-a- ntâmplat data trecută?

Când am ajuns prima dată acolo, Min şi Jade lucrau la informaţii la Hardware Niche. Pe urmă, într-o zi ne-am dus să-i luăm pe copilaşi de la creşă şi l-am găsit pe Troy stând gol pe maşina de spălat, pe Mac în curte, ciugulit de un pechinez, iar pe educatoarea de la creşă beată mangă şi jucând Kil­lerBirds pe Nintendo.

Aşa că gata. Adio, Hardware Niche.

— Una ar putea să muncească şi cealaltă să stea cu copiii, nu? spune mami.

— Nu văd de ce-ar trebui eu să muncesc, ca să poată să stea ea acasă cu copilul, zice Min.

— Nici eu nu văd de ce-ar trebui să muncesc ca să poată să stea ea acasă cu copilul, spune Jade.

— E ca un viceversa, băga-mi-aş.

— Hai să vă zic ceva, spune Freddie. Ceva despre ţara asta. Oricine poate să facă orice. Dar mai întâi trebuie să-ncerce. Iar voi, drăguţilor, nu încercaţi. Două nu lucrează şi al treilea face striptease? Asta nu înseamnă că-ncercaţi. Câştigaţi zero lei, zero bani, păpuşilor. Prin urmare, trăiţi într-o hazna periculoasă. Şi ce se-ntâmplă într-o hazna periculoasă? Căcaturi nasoale şi tragice. E stilul american, în gura mă-sii – porneşti dintr-o hazna periculoasă şi tragi din greu, pentru ca într-o bună zi să poţi să te muţi într-o hazna mai puţin periculoasă. Iar la urmă poate că te-alegi şi cu un conac. Dar, la cum arată lucrurile acum, n-o să reuşiţi nici măcar să ajungeţi într-o hazna mai puţin periculoasă.

— De parcă tu ai trăi într-un conac, spune Jade.

— Nici n-am zis că trăiesc într-un conac, spune Freddie. Dar nu trăiesc nici într-o mahala. Iar celălalt lucru pe care nu-l fac e că nu mă dezbrac în pielea goală.

— Lăudat fie Domnul pentru micile hatâruri, zice Min.

— De fapt, nu e niciodată dezbrăcat de tot, spune Jade.

Ceea ce e adevărat. Am întotdeauna măcar un maiou.

— Nu-i de mirare că nu le scoatem niciodată pe fetele astea la un prânz ca lumea, spune Freddie.

— Nici măcar nu consider că ăsta e un prânz ca lumea, zice Min.

*

La cină Jade bagă nişte Stars-n-Flags la micro­unde. Dau dependenţă. Se pune zahăr şi în sos, şi în bucăţile de carne. Cred că şi cofeină. Cineva mi-a zis că dârele maro din Flags sunt de cofeină. Avem cam cinci boluri fiecare.

După cină, copilaşii încep cu nazurile, iar Min le pune un amestec de îngheţată şi sirop Hershey’s în sticle şi ne uităm la Ce putea fi mai rău, o jumătate de oră de simulări pe computer ale unor tragedii care n-au avut loc cu adevărat, dar ar fi putut să aibă. Un copil e lovit de tren şi zboară într-o grădină zoologică unde îl mănâncă lupii. Un bărbat îşi retează mâna tăind lemne şi, în timp ce fuge de nebun şi strigă după ajutor, e prins într-o tornadă, e aruncat pe o grădiniţă în recreaţie şi aterizează pe o educatoare gravidă.

— Mi-e tare dor de Bernie, spune Min.

— Şi mie, zice Jade tristă.

Copilaşii mai vor îngheţată şi încep să urle.

— Ce drăguţ, spune Jade. Parc-ar zice „Daţi-ne-o odată, în pula mea!“

— O să