Apoi sună telefonul. E părintele Brian. Are o voce stranie. Spune că-i pare rău că ne deranjează atât de târziu. Dar s-a întâmplat ceva ciudat. Ceva rău. Ceva, cum ar veni, de nepovestit. Stau pe scaun? Nu stau, dar îi spun că stau.

Se pare că cineva i-a vandalizat mormântul lui Bernie.

Primul meu gând e că nu are piatră funerară. E doar iarbă. Cum vandalizezi iarba? Ce-au făcut, s-au pişat pe iarba de pe mormânt? Dar părintele Brian aproape că plânge.

Aşa că-i sun pe mami şi pe Freddie şi le spun că trebuie să ne vedem, după care-i luăm pe copilaşi şi-i băgăm în Chevrolet.

— Vandalizat, spune Jade pe drum. Ce-nseamnă „vandalizat“?

— Înseamnă paradit, gen, zice Min.

— Dar cum? spune Jade. Ce-au făcut de fapt?

— Nu ştim, zuzo, zice Min. De-aia ne ducem acolo.

— Şi de ce? spune Jade. Adică, de ce să facă aşa ceva?

— Fiţi antenă la mamzela Shreelock Holmes, zice Min. Cineva a făcut asta pen’că cineva e-o jigodie.

— Cineva e-o jigodie ce nu s-a văzut, spune Jade.

Părintele Brian ne întâmpină la intrare cu o lanternă şi un cărucior de golf electric.

— Când am văzut asta, spune el, m-am aşezat pe jos la propriu, de uimire. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat aici niciodată. Îmi pare nespus de rău. Păreţi nişte oameni cumsecade.

Suntem prea grei şi roţile se învârt tot mai încet în timp ce urcăm dealul, aşa că mă dau jos şi fug pe alături.

— Aşa, oameni buni, pregătiţi-vă, spune părintele şi opreşte motorul.

Unde era înainte mormântul, acum e doar o groapă. În groapă e Amber Mist, fără capac. În Amber Mist nu e nimic. Nici urmă de mătuşa Bernie.

— Ce dracu’! spune Jade. Unde-i Bernie?

— Cineva a furat-o pe Bernie? zice Min.

— Barem voi v-aţi păstrat cumpătul, oameni buni, spune părintele Brian. Vă spun, m-am aşezat pe jos de-adevăratelea. M-am aşezat chiar pe mormanul ăla de pământ. Am căzut de parcă m-ar fi împuşcat cineva. Vedeţi locul ăla? Acolo m-am aşezat.

Pe mormanul de pământ se vede o urmă în formă de fund.

Apar poliţiştii, iar unul coboară în groapă cu o bandă de măsurat şi un aparat foto. După trei sau patru flash-uri iese din groapă şi-i dă lui mami o pereche de pantofi albaştri.

— Pantofiorii ei, spune mami. O, Doamne.

— Ăştia sunt? zice Jade.

— Ăştia sunt, spune Min.

— Mă ia cu leşin, băga-mi-aş, zice Jade.

— Mă ia cu megaleşin, băga-mi-aş, spune Min.

— Eu o să m-aşez, zice mami şi se prăbuşeşte în căruciorul de golf.

— Ce nu pricep eu e cine ar vrea-o? spune Min.

— Era doar o femeie, zice Jade.

— De obicei sunt puştani, da? spune un poliţist. De obicei îi găsim pe cei dragi pe-aproape, da? Odată l-am găsit pe cel drag cu, mă rog, o ţigară între buze şi cu un sombrero pe cap, da? Puştii ăştia de azi au mult mai mult tupeu decât am avut noi. Nici nu mi-ar fi trecut prin cap să sap după un cadavru când eram puştan. Mai strâmbai o piatră de mormânt, cum să nu, mai scriai ceva cu vopsea pe o criptă, îi mai legai şireturile unui beţivan, de astea.

— Dar aşa ceva, Doamne! zice Freddie. Asta e cu totul altă mâncare de peşte.

— Aşa-i, să moară mortu’, spune poliţistul şi ne coborâm cu toţii privirile spre pantofii din mâinile lui mami.

*

A doua zi mă întorc la lucru. N-am nici un chef, dar avem nevoie de bani. Iarba e udă şi e greu să străbaţi viroaga cu pantofi de firmă. Au talpa alunecoasă. Plus că-mi sunt mici. De câteva ori cad şi mă sprijin în servietă. În servietă am maiourile şi ceva de spumă.

Nici nu ajung bine şi primesc o masă cu femei de la MediBen aşezate sub un banner pe care scrie MULT SUCCES, BEATRICE, FĂRĂ SUPĂRARE. Îmi scot cămaşa şi le duc salatele. Îmi scot pantalonii de zbor şi le duc supele. Una scapă un dolar pe jos şi-mi spune: „N-ai decât să-l iei“.

Îl iau.

— Nu aşa, nu aşa, îmi spune. Întoarce-te în partea cealaltă, ca să-ţi vedem crăpătura când te apleci.

Am făcut-o de un milion de ori, dar de data asta nu pot s-o fac.

Mă uit la ea. Se uită la mine.

— Ce e? spune ea. N-am voie să vorbesc aşa? Păi parcă tocmai asta era poanta.

— Exact asta e poanta, Phyllis, spune o altă doamnă. Nu ceda.

— Uite ce-i, zice Phyllis. Ori te-apleci cum îţi spun, ori îmi dai dolarul înapoi. Mi se pare corect.

— Aşa te vreau, fato, spune prietena ei.

Îi dau dolarul înapoi. Mă întorc la Zona Vestiarelor şi stau acolo o vreme. Pentru prima dată de când sunt aici, sunt declarat Nasol. Sunt treisprezece femei la masa MediBen şi toate votează pentru Nasol. Îmi ştiu femeile de la MediBen situaţia? M-ar mai vota Nasol dac-ar şti-o? Şi ce-ar trebui să fac, să apar în faţa lor şi să le spun: „Vă rog, doamnelor, tocmai mi-a murit mătuşa şi i-a dispărut cadavrul“?

Domnul Frendt mă trage deoparte.

— Poate-ar trebui să te duci acasă, îmi spune. Îmi pare rău pentru pierderea suferită. Dar aş vrea să te-ncurajez să nu te porţi ca nevestele de comanşi, care-şi retează arătătorul cu dinţii când le moare cineva drag. Suferinţa e bună, suferinţa are rostul ei, dar prea multă suferinţă, după cum ştim cu toţii, e un exces. Dacă moartea mătuşii tale ţi-a umplut gura cu prea multe degete retezate, pentru numele lui Dumnezeu, ia-ţi liber o săptămână, dar nu te descărca pe Invitate, nu ele au omorât-o pe amărâta de mătuşă-ta.

Însă nu-mi permit să-mi iau liber o săptămână. Nu-mi permit să-mi iau liber nici măcar două-trei zile.

— Chiar avem nevoie de bani, îi spun.

— Şi asta e problema mea?