alunec pe pantă-n jos, tot mai jos. Şi când aveam febră, chiar treizeci şi nouă de grade, tot mă târâm până la şcoală. Dacă observa vreo profesoară că sunt bolnavă, negam până-n pânzele albe şi spuneam că mă simt absolut perfect. Drept răsplată, am primit cele două diplome despre care ţi-am zis adineauri şi un dicţionar de limba franceză. De aceea învăţ germană acum. Nu vreau nimic care să-mi amintească de şcoala asta. Te rog să mă crezi că nu glumesc.

  — Ce anume ţi-a displăcut atât de mult?

  — Ţie ţi-a plăcut şcoala ta?

  — Nu neapărat, dar nici n-am urât-o. Eu am urmat o şcoală publică obişnuită, dar nu prea m-a deranjat nimic.

  — Păi şcoala aceasta, începu Midori, scărpinându-se la coada ochiului cu degetul mic, este o şcoală a elitelor, aproape o mie de fete de origine aleasă şi, pe deasupra, cu note mari. Fete bogate, nu glumă. Trebuiau să fie bogate ca să supravieţuiască. Taxe şcolare mari, tot felul de alte taxe, excursii şcolare scumpe. De exemplu, dacă mergeam la Kyoto, poposeam la hanuri tradiţionale dintre cele mai scumpe, la ceremonia ceaiului ni se servea mâncare specială pe tăvi lăcuite, o dată pe an eram duse la hotelul Okura din Tokyo unde se ţin cursuri de bune maniere. După cum vezi, nu este o şcoală obişnuită. Ştii, din cele o sută şaizeci de fete din seria mea, eu eram singura din Toshima. Am avut o dată curiozitatea să aflu unde locuiesc celelalte fete şi m-am uitat în catalog. Am văzut că sunt toate din cartiere de bogătaşi, cum ar fi: Chioda, Minato, Ôta, Setaya. A, ba nu, mai era o fată din Kashiwa, prefectura Chiba. M-am împrietenit puţin cu ea. Era tare drăguţă. M-a invitat la ea acasă, dar şi-a cerut scuze că locuieşte foarte departe. M-am dus şi-am rămas mută de uimire când am văzut ce casă şi ce curte are. Am dat ocolul curţii în cincisprezece minute, atât era de mare! Grădina era şi ea superbă şi avea doi câini imenşi care se hrăneau cu carne de vacă. Cu toate acestea, fata se simţea stânjenită că locuieşte în Chiba. Dacă era în întârziere, o aducea până aproape de şcoală un Mercedes Benz. Avea şoferul ei. Şoferul era ca scos din cutie şi purta întotdeauna pălărie şi mănuşi albe. Şi totuşi, fata se simţea complexată. Poţi să crezi aşa ceva?

  Am dat din cap.

  — Eu eram singura din şcoală care locuia într-un loc ca Kita-Otsuka, în cartierul Toshima. La profesia părinţilor, la mine scria „librar”. Fetele din clasă mă invidiau pentru că, ziceau ele, pot citi orice cărţi doresc. Nu glumesc deloc. Cred că ele se gândeau la o librărie cu şapte etaje, precum Kinokuniya. Nici nu cred că şi-ar fi putut imagina o librărie mică, sărăcăcioasă. Librăria Kobayashi. Biata librărie Kobayashi. Uşa de la intrare scârţâie jalnic şi în faţa ochilor nu-ţi apar decât reviste. Cele mai fidele cumpărătoare sunt gospodinele preocupate de ultimele tehnici în arta amorului. Ele cumpără revista Femeia care are şi un supliment special, ilustrat, dedicat vieţii sexuale. Probabil că stau la masa din bucătărie şi îl citesc cu zel din scoarţă-n scoarţă şi pun în aplicare poziţiile studiate când vin soţii lor acasă. Incredibil! Oare ce-o fi în capul unor asemenea femei? Se vând bine şi benzile desenate: Magazine, Sunday, Jump. Şi, bineînţeles, revistele săptămânale. Deci, mai mult reviste decât cărţi în biata noastră librărie. Sunt şi câteva cărţi broşate, dar nu de calitate: cărţi poliţiste, cărţi de aventuri, de dragoste şi alte tâmpenii. Doar asemenea cărţi se vând. Apoi mai sunt cărţile practice: cum să câştigi la go, cum să creşti un bonsai, ce cuvântări se rostesc la nunţi, cum se face sex, cum să te laşi de fumat şi altele de felul ăsta. Mai avem şi câteva articole de papetărie lângă casa de marcat: pixuri, creioane, caiete. Asta-i tot. Nu tu Război şi pace, nu tu Fiinţe sexuale18 sau De veghe în lanul de secară. Aşa arată librăria Kobayashi. Ce naiba e de invidiat aici? Tu mă invidiezi?

  — Îmi imaginez cum arată.

  — E aşa cum ţi-am spus. Cei din apropiere vin la noi şi cumpără, la cerere le transportăm acasă, avem clienţi vechi, aşa că ne descurcăm onorabil cu banii. Suntem patru şi avem ce mânca, nu avem datorii şi ambele fete suntem studente. Dar atât. Nu ne putem permite absolut nimic în plus. Nu ar fi fost cazul să mă ţină la o asemenea şcoală! A fost îngrozitor! Îi auzeam bombănind de fiecare dată când trebuiau să mai plătească vreo taxă suplimentară şi aveam întotdeauna inima cât un purice când trebuia să ies cu colegele în oraş pentru că mă temeam că nu-mi vor ajunge banii. E cumplit să trăieşti astfel. Voi sunteţi bogaţi?

  — Noi? Părinţii mei? Nu sunt nici bogaţi, nici săraci, sunt undeva pe la mijloc. Ştiu că nu le e uşor să mă întreţină la o facultate particulară din Tokyo, dar nu mă au decât pe mine, aşa că nu-i chiar foarte greu. Nu-mi trimit prea mulţi bani lunar şi de aceea trebuie să muncesc şi eu. Avem o căsuţă obişnuită şi o maşină Toyota Corolla.

  — Cum e slujba ta?

  — Păzesc trei nopţi pe săptămână un magazin de discuri din Shinjuku. E simplu de tot. Nu fac decât să stau şi să păzesc magazinul.

  — Nu-mi vine să cred. Uitându-mă la tine, credeam că n-ai avut niciodată greutăţi financiare.

  — Da, aşa e. Nu am avut probleme deosebite, dar nici nu ne dau banii afară din casă. Ca toată lumea, nu?

  — Ei bine, toate colegele mele erau bogate, a spus Midori punându-şi mâinile pe genunchi. Asta a fost marea mea problemă.

  — De acum încolo o să ai multe ocazii să vezi o lume fără asemenea probleme. Poate chiar mai multe decât ţi-ai dori.

  — Ştii ce mi-ar plăcea cel mai mult să aud de la un bogătaş?

  —