— Că n-are bani. De exemplu, eu îi propun unei colege să facă ceva şi ea îmi răspunde: „Îmi pare rău, dar n-am bani”. Dacă aş fi pusă eu în situaţia respectivă, n-aş putea niciodată spune aşa ceva. Dacă aş spune „nu am bani”, asta ar însemna că realmente nu am. E trist, dar adevărat. E la fel ca şi când o fată drăguţă ar spune: „Nu ies azi din casă pentru că arăt groaznic”. Dacă ar spune aşa ceva o fată urâtă, lumea ar râde de ea cu siguranţă. Cei şase ani au fost un coşmar… până anul trecut.

  — O să-i uiţi repede, am încurajat-o eu.

  — Sper din tot sufletul. Chiar că m-am mai liniştit de când am intrat la facultate. Sunt foarte mulţi oameni obişnuiţi.

  A zâmbit în colţul gurii şi şi-a netezit părul tuns scurt, cu palma.

  — Tu munceşti undeva? am întrebat-o eu.

  — Da, scriu explicaţii pentru hărţi. Ştii, când cumperi o hartă, e însoţită şi de o broşurică cu tot felul de explicaţii: descrieri ale unor zone, cifra demografică, puncte de interes, ce-ar fi de vizitat, de văzut, vreo legendă mai aparte legată de locul respectiv, flori sau păsări specifice zonei. E uşor şi le scriu cât ai zice peşte. Merg la biblioteca din Hibiya, mă documentez şi sunt în stare să scriu lejer o broşurică într-o singură zi. Pentru o asemenea muncă, nu trebuie decât să stăpâneşti nişte mici şiretlicuri şi ei te copleşesc cu oferte.

  — Ce fel de şiretlicuri?

  — Să scrii ceva ce nu s-a mai scris şi atunci cei de la agenţia de hărţi sunt foarte mulţumiţi, te consideră un mic geniu literar şi-ţi mai trimit de lucru. Nu trebuie să fie cine ştie ce, ajunge şi un fleac, ca de exemplu, atunci când s-a făcut barajul cutare, s-a inundat satul cutare, dar păsărelele îşi amintesc şi-acum de satul acela şi vin în fiecare primăvară să ciripească, vesele, deasupra lacului. Când introduci un asemenea episod, toată lumea se bucură. Îţi fură privirile şi este emoţionant. Un om obişnuit care prestează o asemenea muncă nu se străduieşte să afle şi lucruri deosebite, dar eu câştig bani frumoşi pentru ceea ce scriu.

  — Dar trebuie să găseşti acele „episoade”.

  — E adevărat, a spus Midori plecând puţin capul, dar dacă le cauţi, le găseşti. Şi dacă nu le găseşti, întotdeauna se poate inventa ceva care să nu deranjeze.

  — Da, ai dreptate, am spus eu, admirativ.

  — Hai, gata cu ale mele!

  Deoarece Midori voia şi ea să audă câte ceva despre căminul în care locuiam, i-am povestit despre ridicarea steagului dimineaţa şi despre gimnastica Cavaleristului. Şi pe Midori a distrat-o grozav povestea acestuia, ca de fapt pe oricine altcineva. Mi-a spus că i-ar plăcea mult să vină să vadă cum e la cămin. I-am spus că nu-i nimic amuzant pe-acolo.

  — Doar câteva sute de studenţi care locuiesc în nişte camere murdare, beau şi se masturbează.

  — Şi tu faci aşa ceva?

  — Toată lumea face, am zis eu. Fetele au ciclu, băieţii se masturbează. Toată lumea. Nu există nici o excepţie.

  — Chiar şi cei care au iubite?

  — Masturbarea n-are nici o legătură cu sexul. De exemplu, studentul de la universitatea Keio, care stă lângă mine, se masturbează înainte de partidele de sex. Susţine că masturbarea îl relaxează.

  — Eu nu prea înţeleg asemenea lucruri… am absolvit un colegiu de fete.

  — Presupun că în suplimentul revistei Femeia nu scrie aşa ceva.

  — Chiar că nu scrie, a zis Midori, râzând. Ia ascultă, Watanabe, ai ceva timp duminica asta? Eşti liber?

  — Sunt liber în orice duminică până la ora şase după-amiază. Atunci plec la serviciu.

  — N-ai vrea să-mi faci o vizită? La librăria Kobayashi. Librăria este închisă, de fapt, dar eu trebuie să stau pe-acolo până spre seară. S-ar putea să primesc un telefon important. Ce-ai zice de o invitaţie la prânz? Fac eu de mâncare.

  — Ţi-aş fi chiar recunoscător.

  Midori a rupt o foaie din caiet şi mi-a desenat traseul până la ea acasă. Apoi a scos un pix roşu şi a marcat cu un „X” casa respectivă.

  — N-ai cum să te rătăceşti. Scrie mare LIBRĂRIA KOBAYASHI. Te aştept pe la douăsprezece cu masa gata.

  I-am mulţumit şi am băgat hârtia în buzunar. I-am spus că vreau să ajung la cursul de limba germană de la ora două. Midori mi-a zis că are nişte treabă, aşa că a luat trenul de la staţia Yotsuya.

  Duminică dimineaţă m-am sculat la ora nouă, m-am bărbierit, mi-am spălat lucrurile şi mi le-am dus la uscat, pe acoperiş. Era o vreme superbă. În aer plutea un iz de început de toamnă. Libelulele zburau speriate prin campus, alungate de plasele copiilor ce porniseră în căutarea lor. Nu era nici o adiere de vânt, aşa că Hinomaru atârna parcă fără vlagă de catarg. Am îmbrăcat o cămaşă proaspăt călcată şi am ieşit în staţie. Duminica dimineaţa, străzile din preajma căminului păreau moarte. Erau practic pustii şi aproape toate magazinele închise. Diversele zgomote răsunau într-o asemenea zi cu o claritate de nedescris. O fată încălţată cu saboţi a traversat strada lăsând în urma ei ecoul fiecărui pas, iar patru-cinci băieţi aruncau cu pietre în nişte cutii de conserve goale pe care le aliniaseră chiar lângă refugiul de tramvai. Am văzut o florărie deschisă, aşa că m-am dus şi am cumpărat nişte narcise. Poate era ciudat să cumperi narcise toamna, dar mie mi-au plăcut întotdeauna.

  Singurele pasagere din tramvaiul de duminică dimineaţă erau trei femei în vârstă. S-au uitat la mine şi apoi la flori. Una dintre ele mi-a zâmbit şi i-am zâmbit şi eu. M-am aşezat pe locul din spate şi am privit pe fereastră la casele pe care le lăsam în urmă. Aveam impresia că tramvaiul atinge streşinile caselor. Pe pardoseala unei uscătorii am văzut zece