— Chiar nu pricep de ce se plânge toată lumea. O ducem mult mai bine ca înainte. Toată lumea e fericită în afară de hoţul ăsta şi nu are rost să ne facem griji pentru el, de vreme ce el nici măcar nu vorbeşte limba noastră şi merită ce i se întâmplă. Nu înţelegi?

  Dar Yossarian nu înţelegea nici măcar cum putea Milo să cumpere ouă din Malta cu şapte cenţi şi să le vândă profitabil în Pianosa cu cinci.

 LOCOTENENTUL SCHEISSKOPF.

  Nici măcar Clevinger nu înţelegea cum de putea face Milo asta. Iar Clevinger ştia tot. Clevinger ştia tot despre război, cu excepţia motivului pentru care Yossarian trebuia să moară, în timp ce caporalului Snark i se îngăduia să trăiască. Era un război dezgustător şi împuţit şi Yossarian ar fi putut trăi dacă el nu ar fi avut loc – poate că ar fi trăit veşnic. Numai o mică parte a compatrioţilor lui îşi jertfeau vieţile ca să-l câştige şi el nu avea ambiţia să se numere printre ei. A muri sau a nu muri, aceasta era întrebarea, şi Clevinger îşi pierdea vlaga încercând să răspundă la ea. Istoria nu cerea moartea prematură a lui Yossarian, se putea face dreptate şi fără el, progresul nu atârna de el, victoria nu depindea de el. Faptul că oamenii mureau era o problemă de necesitate; dar care oameni mureau era o problemă care ţinea de împrejurări. Însă ăsta era războiul. Cam tot ce putuse descoperi Clevinger în favoarea lui era că se plătea bine pentru el şi că elibera copiii de influenţa nocivă a părinţilor.

  Clevinger ştia atât de multe pentru că era un geniu cu o inimă simţitoare şi o faţă palidă. Avea un cap uscăţiv, nătâng, febril, cu ochi flămânzi. Ca student la Harvard, câştigase burse ca premiu aproape la toate materiile şi singurul motiv pentru care nu câştigase burse ca premiu la celelalte materii era faptul că era prea ocupat să semneze cereri, să trimită aceste cereri şi să solicite cereri, să se înscrie în grupe de discuţii şi să se retragă din grupele de discuţii, să participe la congrese ale tineretului, să picheteze alte congrese ale tineretului şi să organizeze comitete de studenţi în apărarea membrilor facultăţii daţi afară. Toţi erau de acord că Clevinger va ajunge cu siguranţă departe în lumea universitară. Pe scurt, Clevinger era unul dintre acei oameni cu foarte multă inteligenţă şi fără cap, ceea ce ştia toată lumea, cu excepţia celor care descoperiseră asta recent.

  Pe scurt, era un cretin. Se uita adeseori la Yossarian ca unul dintre acei oameni care bântuie prin muzeele moderne cu ambii ochi adunaţi pe o singură parte a feţei. Era o iluzie, desigur, generată de predilecţia lui Clevinger de a privi fix o parte a chestiunii, fără a vedea niciodată cealaltă parte a ei. Din punct de vedere politic, era un umanist care nu ştia să deosebească dreapta de stânga şi rămânea blocat, într-o poziţie incomodă, între ele. Îşi apăra permanent prietenii comunişti în faţa duşmanilor de dreapta şi prietenii de dreapta în faţa duşmanilor comunişti şi era total detestat de ambele grupuri, care nu-i luau apărarea în faţa nimănui, pentru că îl considerau un cretin.

  Era un cretin foarte serios, foarte sincer şi foarte conştiincios. Era imposibil să te duci cu el la un film fără să te angajezi apoi într-o discuţie despre empatie, Aristotel, universalitate, mesaje şi obligaţiile cinematografului ca formă de artă în cadrul unei societăţi materialiste. Fetele pe care le ducea la teatru trebuiau să aştepte până la prima pauză ca să afle de la el dacă vedeau o piesă bună sau una proastă, după care aflau imediat. Era un idealist militant, care lupta împotriva bigotismului rasial, leşinând în prezenţa sa. Ştia totul despre literatură, în afară de modul în care se putea bucura de ea.

  Yossarian încercă să-l ajute.

  — Nu fi cretin, îl sfătui el pe Clevinger când erau amândoi la şcoala de cadeţi din Santa Ana, California.

  — O să-i spun, insistă Clevinger, în timp ce şedeau amândoi în tribunele ce dădeau spre terenul de paradă auxiliar, referindu-se la locotenentul Scheisskopf, care se agita furios încoace şi-ncolo, ca un Lear fără barbă.

  — De ce eu? se văicări locotenentul Scheisskopf.

  — Ţine-ţi gura, idiotule, îl sfătui Yossarian pe Clevinger, ca un unchi bun.

  — Nu ştii ce vorbeşti, obiectă Clevinger.

  — Ştiu destul ca să-mi ţin gura, idiotule.

  Locotenentul Scheisskopf îşi smulgea părul de pe cap şi scrâşnea din dinţi. Obrajii lui de cauciuc zvâcneau de furie. Problema care-l frământa era o escadrilă de cadeţi de aviaţie cu moralul scăzut, care mărşăluiau bestial în cadrul întrecerii de parăzi care avea loc în fiecare duminică după-amiază. Moralul lor era scăzut pentru că nu voiau să mărşăluiască la parăzile din fiecare duminică după-amiază şi pentru că locotenentul Scheisskopf numise ofiţeri cadeţi din rândurile lor, în loc să-i lase să şi-i aleagă singuri.

  — Vreau să-mi spună cineva, îi imploră locotenentul Scheisskopf ca într-o rugăciune. Dacă este cumva vina mea, vreau să mi se spună.

  — Vrea să-i spună cineva, zise Clevinger.

  — Vrea ca toată lumea să tacă, idiotule, răspunse Yossarian.

  — Nu l-ai auzit? se oţărî Clevinger.

  — L-am auzit, răspunse Yossarian. L-am auzit spunând foarte tare şi foarte clar că vrea ca toţi să ne ţinem gura dacă ne cunoaştem interesul.

  — N-o să vă pedepsesc, se jură locotenentul Scheisskopf.

  — Zice că n-o să ne pedepsească, spuse Clevinger.

  — O să te castreze, spuse Yossarian.

  — Vă jur că n-o să vă pedepsesc, spuse locotenentul Scheisskopf. Voi fi recunoscător celui care îmi va spune adevărul.

  — O să te urască, spuse Yossarian. O să te urască până la sfârşitul zilelor lui.

  Locotenentul Scheisskopf absolvise cursurile de pregătire pentru ofiţerii de rezervă şi fusese destul de bucuros când izbucnise războiul, pentru că îi oferea prilejul de a purta zilnic