uniforma de ofiţer şi de a spune „Băieţi!” pe un ton tăios, milităresc, grupurilor de tineri care îi cădeau în gheare la fiecare opt săptămâni, în drumul lor spre butucul gâdelui. Era un locotenent Scheisskopf ambiţios şi lipsit de umor, care îşi asuma responsabilităţile cu gravitate şi care zâmbea numai când vreun ofiţer rival de la Baza Aviaţiei Militare Santa Ana era doborât de o boală de durată. Avea vederea slabă şi o afecţiune cronică a sinusurilor, ceea ce făcea ca războiul să fie deosebit de atrăgător pentru el, întrucât nu era deloc în pericol de a fi trimis peste ocean. Cel mai bun lucru în ce-l privea era nevastă-sa şi cel mai bun lucru în ce-o privea pe nevastă-sa era o prietenă pe nume Dori Duz, care aduna bărbaţi cu duzina şi avea o uniformă a corpului auxiliar de femei pe care nevasta locotenentului Scheisskopf şi-o punea în fiecare week-end şi şi-o scotea în fiecare week-end pentru fiecare cadet din escadrila soţului ei care voia s-o penetreze.

  Dori Duz era o târfuliţă plină de viaţă, îmbrăcată toată în verde arămiu şi auriu, căreia îi plăcea să se culce cu o duzină de bărbaţi, în şoproane pentru unelte, în cabine telefonice, în barăci de pe câmp şi în refugii de autobuz. Puţine figuri nu încercase; şi mai puţine erau cele pe care nu voia să le încerce. Era neruşinată, subţire, agresivă şi avea nouăsprezece ani. Distrugea o sumedenie de orgolii şi îi făcea pe bărbaţi să se urască dimineaţa pentru modul în care îi găsea, îi folosea şi îi lepăda. Yossarian o iubea. Era o bucăţică bună, care-l considera doar cinstit. I-au plăcut muşchii elastici pe care i-a simţit pe sub pielea ei, oriunde a atins-o, singura dată când l-a lăsat s-o facă. Yossarian o iubea atât de mult pe Dori Duz, încât nu se putea abţine să nu se arunce cu patimă peste nevasta locotenentului Scheisskopf ca să se răzbune pe locotenentul Scheisskopf pentru felul în care locotenentul Scheisskopf se răzbuna pe Clevinger.

  Nevasta locotenentului Scheisskopf se răzbuna şi ea pe locotenentul Scheisskopf pentru o fărădelege de neuitat, pe care ea nu şi-o mai amintea. Era o fată dolofană, trandafirie, indolentă, care citea cărţi bune şi îl tot îndemna pe Yossarian să nu mai fie atât de burghez, burghez fără „r”. În preajma ei se afla întotdeauna o carte bună, chiar şi când stătea lungită pe pat, fără nimic pe ea, în afară de Yossarian şi de plăcuţele de identitate ale lui Dori Duz. Îl plictisea pe Yossarian, dar el o iubea şi pe ea. Era o absolventă nebună a şcolii de afaceri Wharton, cu specialitatea matematică, şi nu reuşea să numere până la douăzeci şi opt în fiecare lună fără să dea de bucluc.

  — Scumpule, o să avem iarăşi un puiuţ, îi spunea ea lui Yossarian în fiecare lună.

  — Eşti nebună de legat, îi răspundea el.

  — Vorbesc serios, puiuţ, insista ea.

  — Şi eu.

  — Scumpule, o să avem iarăşi un puiuţ, îi spunea soţului ei.

  — N-am timp, mormăia iritat locotenentul Scheisskopf. Nu ştii că are loc o paradă?

  Locotenentul Scheisskopf ţinea foarte mult să câştige concursul de parade şi să-l acuze pe Clevinger de complot, în faţa Consiliului de Judecată, pentru susţinerea înlăturării ofiţerilor cadeţi pe care-i numise locotenentul Scheisskopf. Clevinger era un tip care provoca buclucuri şi un înfumurat. Locotenentul Scheisskopf ştia că Clevinger ar putea provoca şi mai multe buclucuri dacă n-ar fi supravegheat. În ziua precedentă, fuseseră implicaţi ofiţerii cadeţi; în ziua următoare, ar putea fi implicată întreaga lume. Clevinger avea cap şi locotenentul Scheisskopf observase că oamenii cu cap aveau tendinţa de a face uneori pe deştepţii. Asemenea oameni erau periculoşi şi chiar şi noii ofiţeri cadeţi, pe care Clevinger îi ajutase să promoveze, erau dispuşi să depună o mărturie acuzatoare împotriva lui. Dosarul împotriva lui Clevinger a fost deschis şi închis. Singurul lucru care lipsea era o acuzaţie.

  Nu putea fi ceva legat de parade, deoarece Clevinger privea paradele aproape cu aceeaşi seriozitate ca locotenentul Scheisskopf. Oamenii se pregăteau de paradă la începutul fiecărei după-amieze de duminică şi se aliniau împleticindu-se, în şiruri de câte doisprezece, în faţa cazărmii. Gemând mahmuri, se târau cu greu până la locul ce le era destinat pe terenul principal de paradă, unde stăteau nemişcaţi în căldură, timp de o oră-două, împreună cu oamenii din celelalte şaizeci-şaptezeci de escadrile de cadeţi, până ce un număr suficient dintre ei leşinau ca să se poată considera acţiunea încheiată. La o margine a câmpului se afla un şir de ambulanţe şi echipe de brancardieri instruiţi, cu aparate de emisie-recepţie. Pe acoperişurile ambulanţelor erau observatori cu binocluri. Un pontator ţinea scorul. Întreaga fază a operaţiunii era supravegheată de un medic cu înclinaţii de contabil, care aproba pulsurile şi verifica cifrele pontatorului. De îndată ce un număr suficient de oameni fără cunoştinţă erau adunaţi în ambulanţe, medicul îi făcea semn capelmaistrului să atace piesa cu care fanfara încheia parada. Escadrilele străbăteau terenul una în spatele celeilalte, executau o întoarcere incomodă în jurul tribunei şi apoi porneau în direcţie inversă, îndreptându-se înapoi, spre cazarmă.

  Fiecare escadrilă primea o notă în timp ce mărşăluia prin faţa tribunei, unde şedea un colonel puhav, cu o mustaţă mare, stufoasă, împreună cu alţi ofiţeri. Cea mai bună escadrilă din fiecare brigadă câştiga un steag galben cu băţ, lipsit de orice valoare. Cea mai bună escadrilă din bază câştiga un steag roşu cu un băţ mai lung, care avea o valoare şi mai mică, întrucât băţul era mai greu şi era cu atât mai incomod de cărat toată săptămâna până ce-l câştiga o altă escadrilă în duminica următoare. Lui Yossarian i se părea absurd să dai steaguri ca premiu. Ca şi medaliile olimpice sau trofeele de la tenis, ele nu însemnau decât că posesorul lor făcuse ceva care nu era de nici un folos unei persoane mai capabile s-o facă mai bine decât oricine altcineva.

  Paradele în sine păreau la fel de