să scap de mirosul de ceapă, îmi scuturam costumul de praf şi îmi lustruiam pantofii. Costumul, care era de culoare oliv, îmi fusese dat de domnul Wahdati şi speram că nu îi spusese asta Nilei – deşi bănuiam că o făcuse deja. Nu din răutate, ci pentru că oamenii ca domnul Wahdati nu pot aprecia adesea câtă ruşine pot aduce nişte lucruri mici şi neînsemnate ca acestea unui om ca mine. Uneori purtam chiar şi şapca din piele de miel care îi aparţinuse răposatului meu tată. Stăteam acolo, în faţa oglinzii, înclinând şapca într-o parte şi în cealaltă, atât de preocupat în a fi prezentabil în faţa Nilei, încât dacă o viespe s-ar fi aşezat pe nasul meu, ar fi trebuit să mă înţepe ca să-mi dau seama că este acolo.

De îndată ce plecam de acasă, căutam să mă abat de la drumul cel mai scurt, dacă era posibil, ocolurile fiind destinate să prelungească drumul cu un minut – sau poate două, dar nu mai mult ca nu cumva Nila să devină suspicioasă – şi astfel, să petrec mai mult timp cu ea. Conduceam cu ambele mâini strânse pe volan şi cu ochii ţintă la drum. Exersam un autocontrol rigid şi nu mă uitam la ea în oglinda retrovizoare decât dacă mi se adresa. Mă mulţumeam doar cu faptul că Nila stătea în spate şi că răspândea diverse mirosuri – săpun scump, cremă, parfum, gumă de mestecat, fum de ţigară – pe care le respiram. Iar acest lucru era suficient de cele mai multe ori ca să-mi dea aripi.

În maşină am avut prima noastră conversaţie. Prima noastră conversaţie reală, ignorând multele dăţi în care mă rugase să aduc una, să car alta. O duceam la farmacie ca să-şi ia medicamente, când ea m-a întrebat:

— Cum arată satul tău, Nabi? Îmi mai spui o dată cum se numeşte?

— Shadbagh, Bibi Sahib.

— Shadbagh, da. Cum arată? Spune-mi.

— Nu e mult de spus, Bibi Sahib. E un sat ca toate celelalte.

— O, trebuie să fie cu siguranţă ceva care să-l deosebească.

Eram calm, în aparenţă, dar, de fapt, eram înnebunit, disperat să găsesc vreo ciudăţenie sau ceva ingenios care să o intereseze, să o amuze. Nu avea niciun rost. Ce ar fi putut spune un bărbat ca mine, un om dintr-un sat sărac, un om simplu cu o viaţă neînsemnată, astfel încât să stârnească interesul unei femei ca ea?

— Strugurii sunt excelenţi, am spus eu, şi abia ce rostisem cuvintele că mi-am dorit să-mi dau palme peste faţă. Struguri?

— A, da, a spus ea absentă.

— Chiar foarte dulci.

— A!

Murisem de o mie de ori înăuntrul meu. Simţeam cum mi se umezeşte pielea sub braţe.

— Există un soi special de struguri, am spus dintr-odată cu gura uscată. Se spune că aceştia cresc doar în Shadbagh. Sunt foarte fragili, înţelegeţi, foarte fragili. Dacă încerci să-i cultivi în altă parte, chiar şi în satul următor, se vor veşteji şi vor muri. Vor pieri. Vor muri de tristeţe, spun oamenii în Shadbagh, dar bineînţeles că nu este adevărat. E o chestiune legată de sol şi apă. Dar ei asta spun, Bibi Sahib. Tristeţe.

— E într-adevăr minunat, Nabi.

Am riscat o privire rapidă în oglinda retrovizoare şi am văzut că se uita pe geam şi, spre marea mea uşurare, colţurile gurii ei se curbaseră în sus, în umbra unui zâmbet. Cum eram deja îmbărbătat, m-am auzit rostind:

— Să-ţi spun o altă poveste, Bibi Sahib?

— Bineînţeles. Am auzit-o aprinzând bricheta şi, în scurt timp, am fost invadat de fumul de ţigară din spate.

— Ei bine, avem un mullah în Shadbagh. Toate satele au, desigur, un mullah. Al nostru se numeşte Mullahul Shekib şi e plin de poveşti. Cât de multe ştie, nu aş putea să-ţi spun. Dar un lucru pe care ni l-a spus mereu e următorul: dacă te uiţi în palma oricărui musulman, nu contează din ce parte a lumii, vei observa ceva într-adevăr surprinzător. Au toţi aceleaşi linii. Ce vrea să însemne asta? Înseamnă că liniile din palma stângă a unui musulman reprezintă numărul arab optzeci şi unu, iar cele din mâna dreaptă, numărul optsprezece. Scazi optsprezece din optzeci şi unu şi ce îţi dă? Îţi dă şaizeci şi trei. Vârsta pe care o avea Profetul atunci când a murit, pacea să fie cu el!

Am auzit-o chicotind în spate.

— Acum, un călător trecea într-o bună zi pe acolo şi bineînţeles că a luat masa cu Mullahul Shekib în acea seară, aşa cum este obiceiul. Călătorul a auzit povestea şi a reflectat la ea, apoi a spus: „Dar, Mullah Shekib, cu tot respectul, am întâlnit odată un evreu şi jur că avea aceleaşi linii în palme. Cum explici asta?” Iar mullahul i-a răspuns: „Atunci evreul era musulman cu inima.”

Am fost vrăjit pentru tot restul zilei de cum a izbucnit în râs. Era ca şi cum – să mă ierte Cel de Sus pentru această blasfemie – râsul ei ar fi coborât deasupra mea chiar din Paradis, din grădina celor drepţi, după cum spune Cartea, unde râurile curg, iar fructele şi umbra sunt eterne.

Înţelegeţi, domnule Markos, că nu eram fermecat doar de frumuseţea ei, deşi ar fi fost de ajuns şi numai asta. Nu mai întâlnisem o tânără ca Nila. Tot ce făcea – felul în care vorbea, mergea, se îmbrăca şi zâmbea – era o noutate pentru mine. Nila contravenea ideilor pe care mi le făcusem despre cum trebuie să se comporte o femeie. Imaginea ei s-a lovit de dezaprobarea categorică a unor oameni ca Zahid – şi sigur şi de cea a lui Saboor şi a oricărui bărbat din sat, şi a tuturor femeilor – dar în ochii mei îi creştea nu numai aura, care era deja imensă, ci şi misterul.

Şi astfel râsul ei încă îmi răsuna în urechi când m-am dus la muncă în acea zi, dar şi mai târziu, când ceilalţi muncitori s-au strâns la ceai, zâmbeam la vorbăria lor în surdină, ascultând sunetul dulce al râsului ei, mândru să ştiu că povestea mea ingenioasă a scos-o puţin din insatisfacţia mariajului ei. Era o femeie extraordinară, iar eu am simţit că sunt poate mai mult decât un