În scurt timp am ajuns să vorbim zilnic, eu şi Nila, de obicei dimineaţa târziu, când îşi bea cafeaua pe verandă. Mă duceam într-acolo, pretinzând că am ceva de lucru, şi iată-mă sprijinindu-mă în lopată, aspirând la o ceaşcă de ceai verde, vorbind cu ea. Mă simţeam privilegiat că mă alesese ca partener de discuţie. Până la urmă, nu eram singurul angajat; l-am menţionat deja pe linguşitorul Zahid, lipsit de scrupule, şi mai era o femeie, Hazara, cu maxilare mari, care venea de două ori pe săptămână să spele rufele. Dar ea mi se adresa numai mie. Eram singurul, credeam eu, incluzându-l aici şi pe soţul ei, cu care nu se simţea singură. De obicei, ea vorbea cel mai mult, ceea ce îmi convenea de minune; eram destul de fericit să fiu vasul în care ea îşi vărsa poveştile. Mi-a povestit, de exemplu, despre o partidă de vânătoare la Jalalabad, împreună cu tatăl ei, în urma căreia a fost bântuită săptămâni întregi de coşmaruri cu căprioare moarte cu ochi sticloşi. Mi-a spus că a plecat cu mama ei în Franţa atunci când era mică, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Ca să ajungă acolo, au mers cu trenul şi cu vaporul. Mi-a descris hurducăturile pe care le simţea în coaste din cauza roţilor trenului. Îşi aducea bine aminte de draperiile prinse în cârlige, de compartimentele separate, de pufăitul şi de şuieratul ritmic al motorului cu abur. Mi-a vorbit despre cele şase săptămâni pe care le petrecuse cu un an înainte în India alături de tatăl ei, când fusese foarte bolnavă.

Din când în când se întorcea spre scrumiera de pe măsuţă, iar eu aruncam o privire rapidă asupra unghiilor ei de la picioare date cu ojă roşie, gambelor de o tentă aurie, tălpilor arcuite şi întotdeauna sânilor ei mari de o formă perfectă. Existau oameni pe acest pământ, mă minunam eu, care atinseseră acei sâni şi îi sărutaseră de fiecare dată când făcuseră dragoste cu ea. Ce îţi mai rămânea de făcut în viaţă odată ce făceai asta? Unde se mai putea duce un bărbat după ce a atins vârful lumii? Doar cu multă voinţă reuşeam să-mi mut privirea într-un loc sigur când Nila se întorcea cu faţa la mine.

Pe măsură ce se simţea cu mine mai în largul ei, mi s-a plâns în cursul acestor discuţii matinale despre domnul Wahdati. Într-o zi, mi-a spus că îl găsea mândru şi adesea arogant.

— A fost foarte generos cu mine, am spus eu.

A dat flegmatic din mână:

— Te rog, Nabi. Nu trebuie să faci asta.

Mi-am plecat politicos ochii. Ce spunea ea nu era în totalitate neadevărat. Domnul Wahdati chiar avea, de exemplu, obiceiul să corecteze felul meu de a vorbi cu un aer de superioritate ce putea fi interpretat, poate nu în mod greşit, drept aroganţă. Uneori intram în cameră, îi puneam în faţă un platou cu dulciuri, îi reîmprospătam ceaiul, strângeam firimiturile de pe masă, iar el nu mă aprecia mai mult decât ar fi apreciat o muscă târându-se pe uşa din plasă, făcându-mă să mă simt neînsemnat, când nici măcar nu-şi ridica privirea spre mine. Până la urmă însă, asta a devenit ceva minor în comparaţie cu ce se întâmpla în acelaşi cartier unde servitorii erau bătuţi cu bâte şi curele de oameni pentru care lucrasem.

— Nu are niciun pic de simţ al distracţiei sau al aventurii, a spus ea, agitându-şi apatică ceaşca de cafea. Suleiman e un cusurgiu bătrân, captiv în corpul unui om tânăr.

Eram puţin surprins de sinceritatea ei frustă.

— E adevărat că domnul Wahdati se simte bine doar atunci când este singur, am spus eu, optând să fiu un diplomat prudent.

— Poate că ar trebui să locuiască cu maică-sa. Ce crezi, Nabi? Fac echipă bună, îţi spun eu.

Mama domnului Wahdati era o femeie mătăhăloasă, mai degrabă încrezută, care locuia în altă parte a oraşului, cu nelipsita sa echipă de servitori şi cu doi câini. Îi iubea pe cei din urmă ca pe ochii din cap şi nu-i trata ca pe egalii slugilor, ci ca pe superiorii lor, cu mult deasupra acestora. Erau mici, fără blană, nişte creaturi hidoase care se speriau repede, permanent agitate, predispuşi la un lătrat piţigăiat dintre cele mai enervante. Îi dispreţuiam pentru că imediat ce intram în casă săreau pe picioarele mele, încercând prosteşte să se urce pe ele.

Îmi era clar că de fiecare dată când îi duceam pe Nila şi pe domnul Wahdati la casa bătrânei, atmosfera de pe bancheta din spate era încărcată de tensiune şi ştiam din expresia mâhnită de pe fruntea femeii că se certaseră. Îmi amintesc că atunci când părinţii mei se certau, nu se opreau până când nu era declarată o victorie clară. Era felul lor de a pune capăt neplăcerilor, de a le încheia cu un verdict, de a le împiedica să pătrundă în normalitatea zilei următoare. Nu se întâmpla aşa şi în familia Wahdati. Certurile lor nu se încheiau niciodată de tot, erau ca o picătură de cerneală care se împrăştia într-un bol cu apă, lăsând în urmă o pată persistentă.

Nu trebuia să fii de o inteligenţă ieşită din comun ca să ghiceşti că bătrâna nu fusese de acord cu mariajul lor şi că Nila ştia asta.

În timp ce purtam aceste discuţii cu Nila, îmi tot venea în minte o întrebare legată de ea. De ce se căsătorise cu domnul Wahdati? Îmi lipsea curajul să o întreb. Nu-mi stătea în fire o astfel de încălcare a intimităţii. Puteam doar să deduc că, pentru unii oameni, mai ales pentru femei, căsătoria – chiar şi una nefericită ca aceasta – poate fi scăparea de o nefericire chiar mai mare.

Într-o zi de toamnă a anului 1950, am fost chemat de Nila.

— Vreau să mă duci la Shadbagh, mi-a ordonat ea. Spunea că vrea să-mi întâlnească familia, să vadă de unde vin. Spunea că i-am pus masa şi am însoţit-o prin Kabul timp de un an, şi ea abia dacă ştia ceva despre mine. Cererea ei