m-a pus în încurcătură, ca să nu spun mai mult, întrucât era neobişnuit ca cineva care avea statutul ei să ceară să cunoască familia unui angajat. Eram, în aceeaşi măsură, încântat că Nila manifesta un interes puternic faţă de mine, dar şi temător, pentru că anticipam deja disconfortul – şi, da, ruşinea mea – când aveam să-i arăt sărăcia în care mă născusem.

Am pornit la drum într-o dimineaţă înnorată. Purta tocuri înalte şi o rochie de culoarea piersicii, fără mâneci, dar nu am considerat că ar fi de datoria mea să o sfătuiesc să se îmbrace altfel. Pe drum, mi-a pus întrebări despre sat, despre oamenii pe care îi ştiam, despre sora mea şi Saboor, despre copiii lor.

— Spune-mi cum îi cheamă.

— Ei bine, am spus eu, Abdullah are aproape nouă ani. Mama lui a murit anul trecut, aşa că este fiul vitreg al surorii mele, Parwana. Sora lui, Pari, are aproape doi ani. Parwana a născut un băieţel iarna trecută – pe nume Omar – dar a murit la două săptămâni după naştere.

— Ce s-a întâmplat?

— Iarna, Bibi Sahib. Se abate asupra acestor sate şi ia cu ea, la întâmplare, unul sau doi copii, în fiecare an. Poţi doar să speri că îţi va ocoli casa.

— Doamne! a murmurat ea.

— Într-o notă mai veselă, am spus eu, sora mea aşteaptă din nou un copil.

În sat am fost întâmpinaţi de grămada obişnuită de copii cu picioarele goale, care au luat cu asalt maşina, dar, imediat ce Nila s-a ridicat de pe banchetă, au tăcut şi s-au dat în spate, poate de teamă să nu fie certaţi. Însă Nila le-a arătat multă răbdare şi bunăvoinţă. A îngenuncheat şi le-a zâmbit, a vorbit cu fiecare dintre ei, a dat mâna cu aceştia, le-a mângâiat obrajii murdari, le-a ciufulit părul nespălat. Mă simţeam prost, oamenii se strângeau să o vadă. Era acolo Baitullah, un prieten din copilărie, uitându-se la noi de pe marginea acoperişului, aşezat pe vine lângă fratele său, arătând ca nişte ciori şi mestecând tutun naswar{13}. Era şi tatăl lui acolo, Mullahul Shekib în persoană, alături de alţi trei bărbaţi cu barba albă, stând la umbra unui zid, trecând flegmatic mătăniile printre degete, cu ochii care nu aveau vârstă aţintiţi asupra Nilei şi asupra braţelor sale goale, în semn de dezaprobare.

I-am prezentat-o pe Nila lui Saboor şi ne-am croit drum spre casa mică din chirpici în care locuia cu Parwana, urmaţi de un grup de spectatori. La uşă, Nila a insistat să-şi dea jos pantofii, deşi Saboor i-a spus că nu era nevoie. Când am intrat în cameră, am zărit-o pe Parwana făcută ghem într-un colţ, tăcută. A întâmpinat-o pe Nila cu o voce care părea mai mult o şoaptă.

Saboor a ridicat din sprâncene uitându-se la Abdullah.

— Adu nişte ceai, băiete.

— O, nu, te rog, a spus Nila, aşezându-se pe podea, lângă Parwana. Nu este nevoie. Dar Abdullah dispăruse deja în camera alăturată, care ştiam că servea de bucătărie, dar şi de loc de dormit pentru el şi Pari. O folie murdară de plastic atârnată de prag o separa de camera în care ne adunasem cu toţii. Eu mă jucam cu cheile de la maşină, dorindu-mi să fi avut ocazia să o avertizez pe sora mea de vizită, să-i las timp să cureţe puţin. Pereţii din lut, crăpaţi, erau negri de funingine, salteaua ruptă pe care stătea Nila era îmbâcsită de praf, iar singura fereastră a camerei era plină de urme de muşte.

— E un covor superb, a spus Nila, trecându-şi degetele peste el. Era de un roşu deschis, cu tălpi de elefant drept model. Părea singurul obiect de valoare din casa lui Saboor şi a Parwanei – care avea să fie vândut chiar în acea iarnă, aşa cum s-a dovedit mai târziu.

— A fost al tatălui meu, a spus Saboor.

— E un covor turkmen?

— Da.

— Îmi place mult lâna de oaie pe care o folosesc. Măiestria cu care sunt lucrate e incredibilă.

Saboor a dat din cap. Nu se uita la ea nici măcar atunci când îi vorbea.

Folia de plastic a fâlfâit, iar Abdullah s-a întors cu tava cu căni de ceai şi a aşezat-o pe jos, în faţa Nilei. I-a turnat o cană şi s-a aşezat turceşte în faţa ei. Nila a încercat să-i vorbească, punându-i câteva întrebări simple, dar Abdullah doar dădea din capul său ras, murmura un răspuns scurt, dintr-un cuvânt sau două, şi se uita la ea prudent. Mi-am pus în cap să vorbesc cu el, să îl cert cu blândeţe pentru purtarea lui. Aveam să o fac într-un mod prietenos, pentru că îmi plăcea de băiat, era serios şi priceput din fire.

— În ce lună eşti? a întrebat-o Nila pe Parwana.

Cu capul plecat, sora mea i-a spus că aştepta să nască în iarnă.

— Eşti binecuvântată, a spus Nila. Să aştepţi un copil. Şi să ai un băiat vitreg atât de politicos. I-a zâmbit lui Abdullah, dar acesta nu a schiţat nimic.

Parwana a rostit ceva, probabil Mulţumesc.

— Şi mai e şi o fetiţă, dacă îmi amintesc bine? a întrebat Nila. Pari?

— Doarme, a răspuns scurt Abdullah.

— A! Am auzit că e o scumpă.

— Du-te şi adu-o pe sora ta, i-a spus Saboor.

Abdullah a zăbovit puţin, uitându-se la tatăl său, apoi la Nila şi, cu o aversiune vizibilă, s-a ridicat să o aducă pe sora lui.

Dacă aş avea vreo dorinţă, chiar şi acum, târziu, ca să nu mai mă simt vinovat în niciun fel, aş spune că legătura dintre Abdullah şi surioara lui era una banală. Dar nu era deloc aşa. Doar Cel de Sus ştie de ce s-au ales unul pe celălalt. Era un mister. Nu am mai văzut niciodată aşa o afinitate între două fiinţe. De fapt, Abdullah îi era şi tată, şi frate lui Pari. Când era în scutece, când plângea noaptea, el era cel care sărea din patul lui şi o plimba. El era cel care se ocupa de schimbatul scutecelor, cel care o înfăşa, cel care o liniştea până adormea. Răbdarea pe care o avea cu ea era nemărginită. O lua cu el prin sat, mândrindu-se cu ea, ca şi cum ar fi fost