Când a adus-o în cameră pe Pari, care încă nu se ţinea bine pe picioare, Nila a cerut să o ia în braţe. Abdullah i-a încredinţat-o cu o privire tăioasă, suspicios, ca şi cum o alarmă instinctivă ar fi pornit înăuntrul lui.

— O, e o scumpă, a exclamat Nila, mişcările ei stângace trădând lipsa de experienţă cu bebeluşii. Pari s-a uitat confuză la Nila, apoi spre Abdullah şi a început să plângă. Acesta a luat-o repede din braţele Nilei.

— Uită-te la ochii ăştia! a spus Nila. O, şi obrăjiorii ăştia! Nu-i aşa că e o scumpă, Nabi?

— E într-adevăr, Bibi Sahib, am confirmat eu.

— Şi i s-a dat numele perfect. Pari. E într-adevăr la fel de frumoasă ca o zână.

Abdullah o privea pe Nila cum o legăna pe Pari în braţe şi se întuneca treptat la faţă.

Pe drumul de întoarcere la Kabul, Nila s-a lăsat moale pe banchetă, sprijinindu-şi capul de geam. Mult timp nu a scos niciun cuvânt. Şi apoi, din senin, a început să plângă.

Am oprit maşina pe marginea drumului.

O vreme nu a spus nimic. Umerii îi tremurau şi plângea cu capul în palme. Într-un final, şi-a suflat nasul într-o batistă.

— Îţi mulţumesc, Nabi, a spus ea.

— Pentru ce, Bibi Sahib?

— Pentru că m-ai luat cu tine. A fost o onoare să-ţi cunosc familia.

— Onoarea a fost de partea lor. Şi de partea mea. Am fost privilegiaţi.

— Copiii surorii tale sunt nişte frumoşi.

Şi-a scos ochelarii de soare şi s-a şters la ochi.

M-am gândit câteva momente ce să fac, alegând la început să păstrez liniştea. Dar plânsese în prezenţa mea şi intimitatea momentului cerea cuvinte prietenoase. I-am spus încet:

— O să ai propriii copii în curând, Bibi Sahib. Inshallah, Cel de Sus va avea grijă de asta. Tu doar aşteaptă.

— Nu cred că va face asta. Nici măcar El nu se poate îngriji de acest lucru.

— Bineînţeles că poate, Bibi Sahib. Eşti atât de tânără! Dacă El doreşte asta, o să se îndeplinească.

— Nu înţelegi, a spus ea obosită. Nu o mai văzusem nicicând atât de extenuată, atât de sleită de puteri. S-au dus. Au scos tot din mine în India. Sunt goală pe dinăuntru.

La asta n-am mai putut replica nimic. Îmi doream să mă duc pe banchetă, lângă ea, să o iau în braţe, să o împac cu sărutări. Înainte să-mi dau seama ce fac, m-am întors spre ea şi i-am luat mâna. Am crezut că o s-o tragă înapoi, dar degetele ei mi-au strâns mâna cu recunoştinţă; stăteam acolo, în maşină, nu ne uitam unul la altul, ci la câmpurile din jurul nostru, galbene şi veştejite de la un orizont la altul, brăzdate de canale de irigare care secaseră, ici-colo arbuşti, pietre şi mici urme de viaţă. Cu mâna Nilei în a mea, mă uitam la dealuri şi la stâlpii de iluminat. Privirea mi s-a oprit asupra unui camion cu marfă care încurca circulaţia în depărtare, urmat de un nor de praf, şi aş fi stat acolo cu drag până la căderea serii.

— Du-mă acasă, a spus ea în cele din urmă, dându-mi drumul la mână. O să mă culc devreme în seara asta.

— Da, Bibi Sahib. Mi-am dres glasul şi am băgat maşina în prima treaptă de viteză cu o mână uşor nesigură.

S-a dus în dormitorul ei şi nu a mai ieşit de acolo câteva zile. Nu era prima dată. Din când în când, aducea un scaun la fereastra din dormitorul de la etaj şi se instala acolo, fuma ţigară după ţigară, dădea dintr-un picior, se uita lung pe fereastră cu o expresie care nu spunea nimic. Nu vorbea. Nu se schimba de halatul de noapte. Nu-şi făcea baie, nu se spăla pe dinţi şi nu-şi peria părul. De data aceasta, nici nu a mâncat, iar această întorsătură a evenimentelor a declanşat o îngrijorare neobişnuită din partea domnului Wahdati.

În a patra zi, a bătut cineva la poarta din faţă. Am deschis, era un bătrânel înalt, cu un costum bine călcat şi cu nişte mocasini lucioşi. Era ceva impunător şi mai degrabă ameninţător în felul în care arăta, în modul în care se uita prin mine parcă, în felul în care îşi ţinea bastonul lustruit cu ambele mâini, ca şi cum ar fi fost un sceptru. Nu scosese încă niciun cuvânt, dar simţeam deja că era un bărbat obişnuit să fie ascultat.

— Înţeleg că fata mea nu se simte bine, a început el.

Deci era tatăl ei. Nu-l mai întâlnisem până atunci.

— Da, Sahib. Mă tem că e adevărat, am răspuns.

— Atunci dă-te din drum, tinere, a zis el şi a trecut în grabă pe lângă mine.

Mi-am făcut de lucru în grădină, tăind nişte lemne pentru sobă. De unde lucram, vedeam bine fereastra de la dormitorul Nilei. În cadru era tatăl ei, îndoit din talie, aplecat spre Nila, cu o mână pe umărul ei. Pe faţa Nilei se citea expresia pe care o au oamenii speriaţi de un zgomot brusc şi puternic, ca acela de artificii sau ca de o uşă trântită din senin de vânt sau de un curent de aer.

În acea noapte a mâncat.

Câteva zile mai târziu, m-a chemat în casă şi mi-a spus că vrea să dea o petrecere. Când domnul Wahdati era singur, abia dacă aveam vreo petrecere în casă. După ce Nila s-a mutat aici, dădeam petreceri de două sau de trei ori pe lună. Cu o zi înaintea petrecerii, Nila îmi dădea instrucţiuni detaliate despre aperitivele şi felurile de mâncare pe care trebuia să le pregătesc, iar eu mergeam la piaţă ca să fac toate cumpărăturile. Dintre acestea, alcoolul ocupa locul de frunte, dar nu şi înainte, pentru că domnul Wahdati nu bea – deşi motivele sale nu aveau nimic de-a face cu religia, îi displăceau pur şi simplu efectele pe care le producea. Nila era oricum familiarizată cu anumite instituţii – farmacii, cum le numea ea în glumă – unde, pentru echivalentul salariului meu lunar dublu, puteai să-ţi procuri subversiv o sticlă cu un medicament. Aveam un sentiment amestecat legat de acest comision special: eu jucam rolul celui care face posibil păcatul, dar, ca întotdeauna, pentru mine să-i fac pe plac