Trebuie să înţelegeţi un lucru, domnule Markos, şi anume că, atunci când dădeam petreceri la Shadbagh, cu ocazia unei nunţi sau a unei circumcizii, femeile se strângeau într-o casă, iar noi, bărbaţii, în alta. La petrecerile Nilei, bărbaţii şi femeile se amestecau unii cu alţii. Majoritatea femeilor se îmbrăcau la fel ca Nila, în rochii ce lăsau braţele goale şi o mare parte din picioare la vedere. Fumau şi beau, aveau paharele pe jumătate umplute cu un lichior incolor sau roşu, sau de culoarea aramei, spuneau glume, râdeau şi atingeau nestingherite braţele altor bărbaţi din cameră, despre care ştiam că sunt căsătoriţi cu altcineva. Eu duceam platouri mici cu bolani{14} şi lola kabob de la un capăt la celălalt al camerei pline de fum, de la o grămadă de musafiri la alta, în timp ce un disc de vinil se rotea pe patefon. Muzica nu era afgană, Nila o numea jazz; era un gen de muzică pe care, am aflat câţiva zeci de ani mai târziu, o apreciaţi şi dumneavoastră, domnule Markos. Pentru urechea mea, sunetul aleatoriu al pianului şi cel al cornului, ciudat, se aflau într-o dizarmonie totală. Dar Nilei îi plăcea şi o tot auzeam spunându-le invitaţilor cum trebuiau să asculte un disc sau altul. A ţinut toată noaptea un pahar în mână şi se îndrepta mai des spre băutură decât spre mâncarea pe care o serveam.

Domnul Wahdati făcea eforturi minime să-şi întreţină oaspeţii. A părut să se amestece cu ceilalţi, dar a stat mai tot timpul într-un colţ, cu o expresie distantă pe faţă, învârtind în mână un pahar cu sifon, afişând un zâmbet curtenitor, cu gura închisă, când cineva i se adresa. Şi, după cum era obişnuit, s-a scuzat când invitaţii au început s-o roage pe Nila să le recite din poeziile ei.

Acesta era de departe momentul meu preferat al petrecerii. Când începea să recite, îmi găseam ceva de făcut ca să fiu în apropiere. Eram acolo, ţintuit locului, cu prosopul în mână, străduindu-mă să aud. Poeziile Nilei nu semănau deloc cu cele din copilăria mea. După cum ştiţi, noi, afganii, ne iubim poeziile; chiar şi cei mai needucaţi dintre noi pot să recite versuri din Hafez sau Khayyam sau Saadi. Vă amintiţi, domnule Markos, că mi-aţi spus anul trecut cât de mult vă plac afganii? Eu v-am întrebat de ce, iar dumneavoastră aţi râs şi mi-aţi răspuns: Pentru că Rumi apare până şi în desenele graffiti de pe ziduri.

Dar poeziile Nilei încălcau tradiţia. Nu aveau ritm şi rimă. Şi nici nu erau despre lucruri obişnuite, copaci, flori de primăvară sau pasărea bulbul. Nila scria despre dragoste şi, când spun dragoste, nu mă refer la dorul lui Sufi descris de Rumi sau Hafez, ci la dragostea fizică. Scria despre îndrăgostiţi care îşi şoptesc vorbe dulci în pat şi se ating. Scria despre plăcere. Nu am mai auzit până atunci o femeie care să folosească un astfel de limbaj. Stăteam acolo, ascultând-o pe Nila citind, a cărei voce răsuna dusă de fum până în hol, ţineam ochii închişi şi urechile mi se înroşiseră, imaginându-mi că îmi citeşte mie, că noi eram îndrăgostiţii din poezie, până când cineva cerea ceai sau ouă prăjite, rupând vraja, iar atunci Nila mă striga, iar eu alergam într-acolo.

În acea noapte, poezia pe care a ales s-o citească m-a luat prin surprindere. Era despre un bărbat şi soţia lui dintr-un sat, în doliu după moartea pruncului pe care îl pierduseră din cauza iernii reci. Oaspeţilor părea să le placă poezia, judecând după cum dădeau din cap şi aprobau într-un murmur şi după aplauzele lor sincere atunci când Nila şi-a ridicat privirea de pe hârtie. Am fost totuşi surprins şi dezamăgit să văd că nenorocirea surorii mele fusese folosită pentru întreţinerea invitaţilor şi nu puteam să scap de sentimentul că s-a comis, într-un fel, un act de trădare.

La vreo două zile după petrecere, Nila a spus că are nevoie de o geantă nouă. Domnul Wahdati citea ziarul la masă, unde îi adusesem supă de linte şi naan.

— Ai nevoie de ceva, Suleiman? a întrebat Nila.

— Nu, aziz. Mulţumesc, a răspuns el.

Rar îl auzeam adresându-i-se cu altceva decât aziz care înseamnă „iubită”, „scumpă” şi totuşi niciodată nu păreau mai distanţi unul de celălalt decât atunci când el o numea astfel. Şi niciodată acest termen de afecţiune nu suna atât de rigid decât atunci când era rostit de domnul Wahdati.

În drum spre magazin, Nila mi-a spus că vrea să ia un prieten cu ea şi m-a direcţionat spre casa acestuia. Am parcat pe stradă şi am privit-o dispărând după bloc spre o casă cu două etaje şi cu pereţi roz strălucitori. La început, am lăsat motorul pornit, dar după cinci minute în care Nila nu se întorsese l-am oprit. A fost bine că am făcut aşa, pentru că nu i-am văzut silueta subţire coborând pe trotuar spre maşină decât două ore mai târziu. Am deschis uşa din spate şi, când ea s-a strecurat înăuntru, am simţit sub parfumul ei care îmi era familiar un al doilea parfum, ceva ce părea a fi lemn de cedru şi poate o urmă de ghimbir, o aromă pe care am recunoscut-o, pentru că o respirasem cu două nopţi înainte la petrecere.

— Nu am găsit una care să-mi placă, a spus Nila de pe banchetă, în timp ce-şi aplica un strat proaspăt de ruj.

Mi-a surprins privirea încurcată în oglindă. Şi-a lăsat rujul şi s-a uitat la mine pe sub gene.

— M-ai dus la două magazine diferite, dar nu am găsit o poşetă pe gustul meu.

Ochii ei erau aţintiţi într-ai mei în oglindă şi au rămas aşa un timp aşteptând, iar eu am înţeles că fusesem făcut părtaş la un secret. Îmi punea loialitatea la încercare. Îmi cerea să aleg.

— Cred că ai vizitat poate trei magazine, am spus eu şovăind.

Ea a zâmbit cu subînţeles. „Parfois je pense que tu es mon seul ami, Nabi.” Am clipit.

— Am spus că „uneori cred că eşti singurul