Mi-a zâmbit veselă, dar nu a reuşit să mă înveselească.

În restul zilei m-am dedicat treburilor, dar cu o viteză la jumătate faţă de cea normală şi cu doar o parte din entuziasmul meu obişnuit. Când băieţii au venit în acea seară la ceai, unul dintre ei a cântat pentru noi, dar nici cântecul lui nu a reuşit să mă înveselească. Mă simţeam ca şi cum eu aş fi fost cel încornorat. Şi eram sigur că puterea pe care o deţinea asupra mea se diminuase în sfârşit.

Însă în dimineaţa următoare m-am trezit şi ea era acolo, îmi umplea din nou viaţa, prezentă peste tot, de la podea până la tavan, infiltrându-se prin pereţi, îmbibând aerul pe care îl respiram, precum aburul. Nu avea niciun sens, domnule Markos.

N-aş putea să vă spun cu exactitate când mi-a venit această idee.

Poate în dimineaţa de toamnă cu vânt, pe când îi serveam Nilei ceaiul şi mă aplecasem să-i tai o felie de prăjitură roat, iar la radioul de pe pervaz s-a anunţat că iarna ce bătea la uşă în anul 1952 ar putea fi chiar mai brutală decât cea trecută. Poate a fost mai devreme, în ziua în care am dus-o la casa cu pereţi roz strălucitori, sau poate şi mai devreme, când am ţinut-o de mână în maşină, iar ea suspina.

Oricare ar fi fost momentul, de îndată ce mi-a intrat în cap, nu am mai putut să scap de chestia asta.

Daţi-mi voie să vă spun, domnule Markos, că am acţionat cu cea mai curată conştiinţă şi având convingerea că propunerea mea se născuse din bunăvoinţă şi intenţii cinstite. Ceva care, deşi era dureros pe termen scurt, avea să conducă pe termen lung la binele tuturor celor implicaţi. Dar aveam şi motive mai puţin cinstite, care serveau propriului interes. Locul de frunte era ocupat de motivul că îi dădeam Nilei ceva ce niciun alt bărbat – nici soţul ei, nici stăpânul acelei case mari roz – nu putea să-i ofere.

Am vorbit cu Saboor mai întâi. În apărarea mea, voi spune că, dacă m-aş fi gândit că Saboor va accepta bani de la mine, i-aş fi dat fericit în locul acestei propuneri. Ştiam că are nevoie de bani, pentru că îmi spusese cât se zbătuse să găsească de lucru. Aş fi cerut de la domnul Wahdati un avans pe lângă salariu, pentru ca familia lui Saboor să iasă cu bine din iarnă. Dar Saboor, ca mulţi alţi ţărani, suferea de mândrie, o boală păcătoasă şi incurabilă. N-ar primi niciodată bani de la mine. Când s-a căsătorit cu Parwana, nu a vrut să audă de suma mică de bani pe care voiam să-i dau. Era bărbat şi avea să-şi întreţină propria familie. Chiar a murit făcând asta, când încă nu împlinise patruzeci de ani, prăbuşindu-se într-o zi pe câmp pe când curăţa nişte sfeclă de zahăr, undeva lângă Baghlan. Am auzit că a murit ţinând o căpăţână de sfeclă în mâinile pline de băşici şi sângerânde.

Nu am fost tată şi, de aceea, nu am nici cea mai mică pretenţie că înţeleg procesul dureros care a dus la decizia luată de Saboor. Şi nici nu am fost de faţă la discuţiile din familia Wahdati. Când i-am împărtăşit Nilei ideea mea, i-am cerut doar să o aducă în discuţie în faţa domnului Wahdati ca şi cum ar fi fost ideea ei şi nu a mea. Ştiam că domnul Wahdati se va împotrivi. Nu găsisem în el nici urmă de instinct paternal. De fapt, mă întrebam dacă nu cumva neputinţa Nilei de a purta un copil în pântece i-a influenţat decizia de a o lua de soţie. Indiferent de asta, evitam atmosfera tensionată dintre ei. Când mă aşezam noaptea în pat, vedeam doar lacrimile care se scurseseră brusc din ochii Nilei atunci când i-am spus de ideea mea şi cum îmi luase mâinile şi se uitase lung la mine, cu recunoştinţă şi – eram sigur de asta – cu un fel de dragoste. Mă gândeam doar la faptul că îi ofeream un cadou pe care oameni cu perspective mult mai bune nu i-l puteau oferi. Mă gândeam doar cât de complet mă abandonasem ei şi cu câtă plăcere. Şi mă gândeam, speram – prosteşte, desigur – că va începe poate să vadă în mine ceva mai mult decât un angajat loial.

Când, în cele din urmă, domnul Wahdati a cedat – ceea ce nu m-a surprins, Nila fiind o femeie cu o voinţă formidabilă – l-am informat pe Saboor şi m-am oferit să-i aduc pe el şi pe Pari la Kabul. Nu voi înţelege niciodată pe deplin de ce a ales ca, în loc de asta, să o aducă pe fată pe jos de la Shadbagh. Sau de ce i-a permis lui Abdullah să vină cu ei. Poate se agăţa de puţinul timp care îi mai rămăsese alături de fiica lui. Poate vedea în călătoria grea o autopedeapsă pentru ce făcea. Sau poate era mândria lui Saboor, care nu avea să se urce în maşina celui care îi cumpăra fiica. Dar, în final, erau acolo toţi trei, plini de praf, aşteptându-mă, aşa cum stabilisem, în faţa moscheii. În drum spre casa familiei Wahdati, am făcut tot ce am putut ca să par vesel pentru binele copiilor, care nu ştiau ce soartă li se pregătea şi nici ce scenă teribilă avea să urmeze în curând.

Nu are sens, domnule Markos, să povestesc în detaliu scena care a urmat şi s-a desfăşurat exact aşa cum mă temeam. Chiar şi după atâţia ani, simt că mi se strânge şi acum inima când amintirea ei vrea să iasă la suprafaţă. Cum ar putea fi altfel? I-am luat pe aceşti doi copii neajutoraţi, care ţineau unul la altul cu o dragoste în forma ei cea mai simplă şi mai pură, i-am despărţit. Nu voi uita niciodată disperarea care i-a cuprins atunci. Pari, agăţată de umărul meu, cuprinsă de panică, lovind cu picioruşele şi ţipând Abollah! Abollah!, în timp ce eu fugeam cu ea în braţe. Abdullah, strigând numele surorii lui, încercând să treacă