de tatăl său. Nila, cu ochii mari, cu mâinile astupându-şi gura, poate ca să-şi înăbuşe propriul ţipăt. Mă apasă şi acum. A trecut atât de mult timp, domnule Markos, dar încă mă apasă.

 

Pari avea aproape patru ani pe atunci, dar, în ciuda vârstei fragede, existau obiceiuri în viaţa ei care trebuiau schimbate sau îndreptate. Fusese învăţată, de exemplu, să nu mă mai strige Kaka Nabi, ci pur şi simplu Nabi. Iar greşelile ei erau corectate cu blândeţe şi de mine, până când a ajuns să creadă că între noi nu există nicio legătură de rudenie. Am devenit pentru ea Nabi bucătarul şi Nabi şoferul. Nila a devenit „Maman”, iar domnul Wahdati „Papa”. Nila a început să o înveţe franceza, care fusese limba maternă a mamei ei.

Primirea rece pe care domnul Wahdati i-a făcut-o lui Pari a durat doar puţin, spre surprinderea lui, pentru că neliniştea înduioşătoare şi dorul de casă al micuţei l-au dezarmat. În curând, Pari a început să ne însoţească la plimbarea de dimineaţă. Domnul Wahdati o punea într-un cărucior şi o împingea, în timp ce ne plimbam prin cartier. Sau, dacă nu, o ţinea în poală în faţa volanului şi zâmbea răbdător în timp ce ea apăsa claxonul. A angajat un tâmplar care i-a construit lui Pari un pat pe rotile cu trei sertare, o ladă din arţar pentru jucării şi un dulap mic şi îngust pentru haine. A cerut ca toată mobila din camera fetiţei să fie vopsită în galben, atunci când a descoperit că aceasta era culoarea ei preferată. Şi l-am găsit într-o zi stând turceşte alături de Pari în faţa dulapului, pictând pe uşile lui girafe şi maimuţe cu coada lungă, cu o îndemânare remarcabilă. Ar trebui să vă spună foarte multe despre firea lui, domnule Markos, faptul că vă mărturisesc că aceea a fost prima dată, în toţi anii în care îl privisem făcând schiţe, când am dat cu ochii de opera lui de artă.

Unul dintre efectele pe care le-a avut venirea lui Pari a fost faptul că soţii Wahdati semănau în sfârşit cu o familie reală. Uniţi acum de afecţiunea pentru Pari, Nila şi soţul ei luau toate mesele împreună. O plimbau pe Pari într-un parc din apropiere şi stăteau unul lângă altul pe bancă, mulţumiţi şi privind-o cum se joacă. Când le aduceam ceaiul seara, după ce strânsesem masa, îl găseam pe unul dintre ei citindu-i lui Pari dintr-o carte pentru copii, în timp ce ea se culca la ei în braţe, uitând cu fiecare zi viaţa ei trecută din Shadbagh şi pe oamenii de acolo.

Cealaltă consecinţă a intrării lui Pari în viaţa lor a fost una pe care nu am anticipat-o: eu am trecut pe planul al doilea. Judecaţi-mă corect, domnule Markos, şi amintiţi-vă că eram un tânăr, dar admit că aveam speranţe, oricât de prosteşti ar fi fost ele. Eram până la urmă instrumentul de care se folosise Nila ca să devină mamă. Descoperisem sursa nefericirii ei şi îi oferisem un antidot. Credeam că vom mai putea deveni iubiţi acum? Vreau să spun că nu eram atât de prost, domnule Markos, dar nu ar fi întru totul adevărat. Cred că aşteptăm cu toţii să ni se întâmple ceva extraordinar, în ciuda piedicilor insurmontabile.

Ceea ce nu am prevăzut a fost că voi dispărea din peisaj. Pari îi ocupa acum tot timpul Nilei. Lecţii, jocuri, somn, plimbări şi din nou jocuri. Conversaţiile noastre zilnice s-au dus pe apa sâmbetei. Dacă se jucau amândouă cu cuburile sau făceau un puzzle, Nila abia observa că i-am adus cafea şi că încă mai eram în cameră, stând pe călcâie. Iar atunci când îi vorbeam, părea distrată şi întotdeauna nerăbdătoare să scurteze conversaţia. În maşină era distantă. Pentru acest lucru, deşi mi-e ruşine, voi admite că simţeam o umbră de resentiment faţă de nepoata mea.

Familiei lui Pari nu îi era permis să o viziteze, aceasta fusese înţelegerea cu soţii Wahdati. Li se interzisese orice fel de contact cu ea. Am mers la Shadbagh la câtva timp după ce Pari s-a mutat la familia Wahdati. M-am dus acolo cu un mic cadou pentru Abdullah şi pentru băieţelul surorii mele, Iqbal, care era doar un copilaş pe atunci.

Saboor mi-a spus sever:

— Ne-ai dat cadourile. Acum poţi să pleci.

I-am spus că nu înţeleg motivul primirii lui reci, modul nepoliticos în care se purta cu mine.

— Ba înţelegi, a spus el. Şi nu te mai simţi obligat să vii să ne vezi.

Avea dreptate, chiar înţelegeam. Apăruse o răceală între noi.

Vizita mea fusese penibilă, tensionată şi chiar agresivă. Nu mai părea ceva normal să stăm împreună la o cafea şi să vorbim despre vreme sau despre recolta de struguri din acel an. Şi eu, şi Saboor simulam o normalitate care nu mai exista. Indiferent de motiv, eu eram, în cele din urmă, instrumentul care a provocat ruptura în familie. Saboor nu mai voia să mă vadă în faţa ochilor şi îl înţelegeam. Mi-am întrerupt vizitele lunare şi nu i-am mai văzut niciodată.

 

Într-o zi de la începutul primăverii anului 1955, vieţile noastre, domnule Markos, ale celor din casă, s-au schimbat pentru totdeauna. Îmi amintesc că în acea zi ploua. Nu era o ploaie torenţială, ci mai degrabă o burniţă cu uşoare întreruperi, care a ţinut toată dimineaţa. Îmi amintesc bine, pentru că grădinarul Zahid stătea acolo, leneş ca întotdeauna, sprijinindu-se într-o greblă şi spunând că ar fi de ajuns cu munca pentru acea zi din pricina vremii urâte. Eu eram pe cale să mă retrag în baracă, măcar ca să scap de vorbăria lui goală, când am auzit-o pe Nila strigându-mă din corpul principal al casei.

Am alergat într-acolo, trecând prin grădină. Vocea ei venea de sus, din direcţia dormitorului stăpânului.

Am găsit-o pe Nila într-un colţ, lipită de perete şi cu palmele acoperindu-i gura. „S-a întâmplat ceva cu el”, a spus ea, fără să-şi mişte mâna de la gură.

Domnul Wahdati stătea în pat, în capul oaselor, îmbrăcat într-un maiou alb. Scotea nişte sunete guturale ciudate. Era palid şi tras la faţă, iar părul îl avea în dezordine. Tot încerca, dar fără succes, să facă