— Nabi! Fă ceva!

Pari, care avea şase ani pe atunci, venise în cameră şi fugise la domnul Wahdati pe care îl trăgea de maiou.

— Papa? Papa? El s-a uitat la ea, cu ochii mari, deschizând şi închizând gura.

Fata a început să ţipe.

Am luat-o repede şi am dus-o la Nila. I-am spus să o ducă în altă cameră, fiindcă nu trebuie să-şi vadă tatăl în această stare. Nila a clipit de câteva ori, ca şi cum ar fi ieşit din transă, s-a uitat la mine, apoi la Pari, înainte să se întindă după ea. Mă tot întreba ce se întâmplase cu soţul ei. Continua să spună că trebuie să fac ceva.

L-am chemat pe Zahid de la fereastră şi neisprăvitul s-a dovedit, pentru prima dată, bun la ceva. M-a ajutat să-l îmbrac pe domnul Wahdati în nişte pantaloni de pijama. L-am ridicat din pat, l-am cărat pe scări şi l-am aşezat pe bancheta din spate a maşinii. Nila s-a urcat lângă el. I-am spus lui Zahid să rămână acasă şi să aibă grijă de Pari. A început să protesteze şi l-am lovit cu palma peste tâmplă cât de tare am putut. I-am spus că e un măgar şi că trebuie să facă ceea ce i s-a spus.

Apoi am ieşit cu spatele pe şosea şi am pornit la drum.

După două săptămâni l-am adus pe domnul Wahdati acasă. A urmat haosul. Familia lui venea la noi în grupuri. Făceam ceai şi găteam aproape tot timpul ca să-l hrănesc pe un unchi, pe alt verişor sau pe o mătuşă bătrână. Întreaga zi auzeam soneria de la poarta din faţă sunând, tocuri care făceau zgomot pe podeaua de marmură a salonului şi murmur de voci în hol, pe măsură ce oamenii se împrăştiau prin casă. Pe cei mai mulţi îi văzusem rar pe la noi şi am înţeles atunci că veniseră mai mult din respect pentru venerabila doamnă Wahdati, mama bolnavului izolat, decât pentru el, cu care nu aveau cine ştie ce relaţie. A venit şi ea, bineînţeles – mai puţin câinii, slavă Domnului! A apărut în casă cu câte o batistă în fiecare mână ca să-şi şteargă ochii înroşiţi de atâta plâns şi nasul care-i curgea. S-a aşezat la marginea patului fiului ei şi a izbucnit în lacrimi. De asemenea, purta negru, ca şi cum fiul ei ar fi murit deja, ceea ce m-a îngrozit.

Dar, într-un fel, domnul Wahdati era mort. Cel puţin vechea sa variantă. Faţa lui era acum pe jumătate o mască îngheţată. Picioarele aproape că nu-l mai ajutau deloc. Îşi putea mişca mâna stângă, dar cea dreaptă era doar oase şi carne flască. Vorbea cu un mormăit răguşit şi gemete pe care nimeni nu le putea descifra.

Doctorul ne-a spus că domnul Wahdati simţea emoţiile ca şi înainte de atacul cerebral şi că ne înţelegea bine, dar ceea ce nu putea face, cel puţin pentru moment, era să acţioneze conform cu ceea ce simţea şi înţelegea.

Totuşi, nu totul era adevărat. Desigur, cam după prima săptămână de la accident, îşi arătase în mod evident sentimentele faţă de vizitatori, chiar şi faţă de mama lui. Era, chiar şi în starea gravă în care se afla, o fiinţă fundamental solitară. Le era milă de el, îl priveau distruşi, clătinau deznădăjduiţi din cap la spectacolul trist la care asistau, dar toate acestea nu mai aveau niciun rost. Când intrau în cameră, flutura mâna stângă, încă funcţională, într-un gest supărător de alungare. Când îi vorbeau, le întorcea obrazul. Dacă stăteau lângă el, apuca în mână cearşaful, mormăia şi se bătea cu pumnul peste şold până plecau. Insista să o alunge şi pe Pari din cameră, dar era mult mai blând cu ea. Venea să se joace cu păpuşile la marginea patului, iar el se uita la mine rugător, cu ochii umezi, şi îi tremura bărbia până când o conduceam pe Pari afară din cameră – nici măcar nu încerca să vorbească cu ea, pentru că ştia că vocea lui o va supăra.

Acel du-te vino uriaş de vizitatori a fost o uşurare pentru Nila. Când oamenii se îngrămădeau în casă, ea se retrăgea la etaj împreună cu Pari, în dormitorul fetei, provocând aversiunea soacrei care se aştepta ca, în mod cert – şi, serios, cine o putea condamna? – Nila să rămână alături de fiul ei, cel puţin de dragul aparenţelor, dacă nu şi din alt motiv. Bineînţeles că Nilei nu-i păsa de aparenţe sau de ceea ce s-ar fi putut spune despre ea. Şi erau multe de spus. „Ce fel de soţie e asta?”, am auzit-o pe soacra ei exclamând în repetate rânduri. Se plângea oricui era dispus să asculte că Nila nu avea inimă, că avea sufletul gol. Unde era acum când soţul ei avea nevoie de ea? Ce fel de femeie şi-ar fi abandonat soţul fidel şi iubitor?

Ceva din ce spunea bătrâna era, desigur, corect. Într-adevăr, eu eram persoana cea mai de nădejde de lângă domnul Wahdati, eu eram cel care îi dădea pastilele şi îi întâmpina pe cei care intrau în cameră. Eu eram cel cu care doctorul vorbea cel mai des şi, prin urmare, pe mine mă întrebau oamenii despre starea domnului Wahdati, şi nu pe Nila.

Faptul că domnul Wahdati îi alunga pe cei care veneau să-l viziteze a scutit-o pe Nila de o neplăcere, dar i-a adus o alta. Ducându-se în camera lui Pari şi închizând uşa, se ţinuse la distanţă nu numai de dezagreabila soacră, dar şi de leguma care devenise soţul ei. Acum casa era goală, iar ea s-a lovit de obligaţiile pe care le are un cap de familie şi pentru care era total nepotrivită.

Nu a putut să o facă singură.

Şi nici nu a făcut-o.

Nu spun că era crudă sau de piatră. Am trăit o viaţă lungă, domnule Markos, şi unul dintre lucrurile pe care le-am înţeles e că un om este bine servit atunci când, judecând după mecanismele interioare ale inimii celeilalte persoane, există un grad de modestie şi de generozitate.