Ceea ce vreau să spun este că am intrat într-o zi în camera domnului Wahdati şi am găsit-o pe Nila suspinând deasupra burţii lui, cu o lingură în mână, în timp ce daal-ul sau piureul de linte i se scurgea de pe bărbie pe baveţica legată în jurul gâtului.

— Lasă-mă pe mine, Bibi Sahib, am spus eu cu blândeţe. I-am luat lingura din mână, l-am şters la gură şi m-am aşezat să-l hrănesc, dar el a gemut, a strâns din ochi şi şi-a întors faţa de la mine.

La scurt timp după aceea coboram scările cu două valize în mână şi le înmânam unui şofer care le-a aşezat în portbagajul maşinii ce aştepta. Am ajutat-o pe Pari, care purta haina ei galbenă preferată, să se urce pe bancheta din spate.

— Nabi, o să-l aduci pe Papa şi o să ne vizitaţi la Paris aşa cum a spus Maman? a întrebat ea, cu zâmbetul ei cu strungăreaţă.

I-am spus că vom veni cu siguranţă când tatăl ei se va simţi mai bine. I-am sărutat mâinile mici.

— Bibi Pari, îţi urez noroc şi să fii fericită, am spus eu.

Am întâlnit-o pe Nila când cobora scările din faţă, avea ochii umflaţi şi machiajul aproape şters. Fusese în camera domnului Wahdati ca să-şi ia la revedere.

Am întrebat-o cum se simţea soţul ei.

— Uşurat, cred, a spus ea, apoi a adăugat ceva, deşi s-ar putea doar să-mi doresc să cred asta. Şi-a închis fermoarul de la geantă şi a pus-o pe umăr.

— Să nu spui nimănui unde plec. E spre binele nostru.

I-am promis că nu o voi face.

Mi-a spus că îmi va scrie în curând. Apoi s-a uitat lung în ochii mei şi cred că am văzut o afecţiune autentică în ei. Mi-a atins faţa cu palma.

— Sunt fericită, Nabi, că eşti cu el.

Apoi s-a apropiat şi m-a îmbrăţişat, iar obrajii noştri s-au atins. Am respirat din plin mirosul părului ei, parfumul ei.

— Ai fost tu, Nabi, mi-a şoptit ea la ureche. Ai fost mereu tu. Nu ştiai asta?

N-am înţeles ce a vrut să spună şi a dispărut din faţa mea înainte să apuc să o întreb. Cu capul plecat, cu tocurile cizmelor făcând zgomot la contactul cu asfaltul, s-a grăbit spre maşină. S-a strecurat în taxi, pe bancheta din spate, lângă Pari, a mai privit o dată în direcţia unde mă aflam eu şi a pus o mână pe geam. A fost ultima dată când am văzut palma ei albă, lipită de sticlă, în timp ce maşina ieşea de pe alee pe şosea.

Am privit-o plecând şi am aşteptat până când maşina a întors la capătul străzii, înainte să închid porţile. Apoi m-am sprijinit de ele şi am plâns ca un copil.

 

În ciuda împotrivirii domnului Wahdati, câţiva vizitatori tot reuşeau să se strecoare până la el, cel puţin pentru scurt timp. În cele din urmă, doar mama lui mai trecea să-l viziteze. Venea cam o dată pe săptămână. Mă sfida, dar eu îi întindeam un scaun şi imediat ce se aşeza lângă patul fiului său începea un monolog plin de atacuri la adresa caracterului soţiei lui, acum plecate. Era o stricată. O mincinoasă. O beţivă. O laşă care plecase, Dumnezeu ştie unde, când soţul ei avea cea mai mare nevoie de ea. În timpul acesta, domnul Wahdati stătea liniştit, uitându-se impasibil peste umărul ei pe fereastră. Apoi trecea la un val interminabil de veşti şi noutăţi, majoritatea dintre ele aproape dureroase fizic în banalitatea lor. O verişoară care se certase cu sora ei, pentru că aceasta fusese atât de arogantă încât să cumpere exact aceeaşi măsuţă de cafea. Care făcuse pană în drum spre casa din Paghman, cu o vineri în urmă. Care avea o tunsoare nouă. Şi aşa mai departe. Uneori, domnul Wahdati mormăia câte ceva, iar mama lui se întorcea spre mine.

— Tu! Ce a spus? Mi se adresa mereu în acest fel, cu vorbe aspre şi tăioase.

Pentru că eram mai tot timpul în preajma lui, ajunsesem treptat să descifrez ce spunea, ceea ce era o enigmă pentru ceilalţi. Mă aplecam spre el şi recunoşteam în mormăitul şi gemetele lui neinteligibile pentru ceilalţi rugămintea de a-i aduce apă, plosca sau de a-l întoarce de pe o parte pe alta. Devenisem, de fapt, un fel de traducător.

— Fiul dumneavoastră spune că ar vrea să doarmă.

Bătrâna ofta şi spunea că era numai bine pentru ea, pentru că, oricum trebuia să plece. Se apleca, îl săruta pe frunte şi promitea să revină în curând. De îndată ce o conduceam la porţile din faţă, unde o aştepta propriul şofer, mă întorceam în camera domnului Wahdati, mă aşezam pe un taburet lângă patul lui şi ne cufundam împreună în tăcere. Câteodată se uita la mine, clătina din cap şi îmi rânjea cu faţa lui strâmbă.

Pentru că munca pentru care fusesem angajat era acum atât de limitată – mergeam doar o dată sau de două ori pe săptămână să cumpăr alimente şi trebuia să gătesc doar pentru două persoane – mi se părea că nu prea avea sens ca ceilalţi angajaţi să fie plătiţi pentru treburile pe care le puteam îndeplini chiar eu. Mi-am exprimat această dorinţă în prezenţa domnului Wahdati, iar el mi-a făcut un semn cu mâna. M-am apropiat de el.

— O să fii epuizat, mi-a şoptit el.

— Nu, Sahib. Mă bucur să fac asta.

M-a întrebat dacă sunt sigur şi i-am răspuns că da, eram sigur.

Ochii i s-au umezit, iar degetele slăbite i s-au strâns în jurul încheieturii mâinii mele. Fusese cel mai stoic bărbat pe care l-am cunoscut vreodată, dar de la atac încoace cele mai neînsemnate lucruri îl făceau să fie agitat, anxios, plângăreţ.

— Nabi, ascultă-mă.

— Da, Sahib.

— Ia-ţi ce salariu vrei.

I-am spus că nu era nevoie să vorbim despre asta.

— Ştii unde ţin banii.

— Odihneşte-te, Sahib!

— Nu-mi pasă cât de mulţi.

I-am spus că mă gândeam să pregătesc nişte shorwa{15} pentru prânz.

— Cum sună shorwa? Eu aş vrea puţină, dacă mă gândesc mai bine.

Am pus capăt întâlnirilor de seară cu ceilalţi angajaţi ai domnului Wahdati. Nu-mi mai păsa ce cred despre mine; doar nu era să-i chem în casa domnului Wahdati ca să se amuze pe socoteala