lui. Am avut imensa plăcere să-l concediez pe Zahid. Am renunţat şi la Hazara, femeia care venea să spele rufe. Le spălam eu şi le întindeam pe sârmă să se usuce. Îngrijeam copacii, tundeam arbuştii, coseam iarba, plantam flori noi şi legume. Întreţineam casa, măturam covoarele de pe jos, lustruiam podelele, scoteam praful din draperii, spălam ferestrele, reparam robinetele defecte şi înlocuiam ţevile ruginite.

Într-o zi, mă aflam sus în camera domnului Wahdati să curăţ pânzele de păianjen de pe stucaturi în timp ce el dormea. Era vară, aerul era foarte cald şi uscat. Luasem toate păturile şi cearşafurile de pe domnul Wahdati şi îi suflecasem pantalonii de pijama. Deschisesem ferestrele, ventilatorul de deasupra se învârtea cu zgomot şi cam fără rost, căldura pătrunzând din toate direcţiile.

În cameră se afla un dulap destul de mare în care voiam să fac curăţenie de ceva timp şi m-am decis să mă ocup de el chiar în acea zi. Am deschis uşile şi am pus mâna întâi pe costume, scuturându-le unul câte unul de praf, deşi în sinea mea îmi dădeam seama că, cel mai probabil, domnul Wahdati nu le va mai îmbrăca niciodată pe vreunul dintre ele. Erau teancuri de cărţi pe care se strânsese praful şi le-am şters şi pe ele. I-am curăţat pantofii cu o cârpă moale şi i-am aranjat pe toţi sus, în linie dreaptă. Am găsit o cutie mare de carton, aproape ascunsă de mai multe haine lungi de iarnă. Am tras-o spre mine şi am deschis-o. Era plină de desenele vechi ale domnului Wahdati, aşezate unele peste altele, fiecare dintre ele fiind o relicvă tristă a vieţii lui trecute.

Am scos primul bloc de desen din cutie şi l-am deschis la întâmplare. Aproape că mi s-au înmuiat genunchii. L-am răsfoit pe tot. L-am pus jos şi am luat altul, apoi altul şi altul şi încă unul. Paginile îmi fluturau prin faţa ochilor, răcorindu-mi faţa cu un foşnet lent, ilustrând fiecare aceeaşi temă desenată în cărbune. Într-una din ele ştergeam aripa din faţă a maşinii, fiind urmărit din dormitorul de la etaj. În alta mă sprijineam într-o cazma lângă verandă. Mă regăseam în toate aceste schiţe legându-mi şireturile, tăind lemne, udând arbuştii, turnând ceai din ibric, rugându-mă sau trăgând un pui de somn. Într-una maşina era parcată la malul lacului Ghargha, cu mine la volan, cu geamul deschis, cu braţul atârnându-mi în afara portierei, pe banchetă o siluetă neclară şi păsări zburând în cerc deasupra noastră.

Ai fost tu, Nabi.

Ai fost mereu tu.

Nu ştiai asta?

M-am uitat la domnul Wahdati. Dormea zgomotos pe o parte. Am pus cu grijă caietele cu desene la loc în cutia de carton, am închis-o şi am împins-o într-un colţ, sub hainele de iarnă. Am părăsit apoi camera, închizând uşa cât de încet am putut ca să nu-l trezesc. Am trecut prin holul întunecat şi am coborât scările. M-am văzut mergând mai departe. Ieşind în căldura acelei zile de vară, croindu-mi drum pe şosea, împingând porţile din faţă, păşind pe stradă, luând-o după colţ şi continuând să merg fără să mă uit în spate.

Ce aveam să fac mai departe în această situaţie? Mă întrebam. Nu eram nici dezgustat, nici încântat de descoperirea pe care o făcusem, domnule Markos, dar eram tulburat. Am încercat să-mi imaginez cum era să rămân în continuare, ştiind ce ştiam acum. Ceea ce găsisem în cutie stricase totul. Era imposibil să scapi de un astfel de lucru, să-l dai la o parte. Şi totuşi, cum puteam să plec când el era atât de neajutorat? Nu puteam, nu înainte să găsesc pe cineva potrivit care să-mi preia sarcinile. Îi datoram măcar atât domnului Wahdati, pentru că fusese întotdeauna bun cu mine, în timp ce eu, pe de altă parte, acţionasem pe la spatele lui ca să intru în graţiile soţiei sale.

Am mers în sufragerie şi m-am aşezat la masa de sticlă, închizând ochii. Nu pot să vă spun cât timp am stat acolo, nemişcat, domnule Markos, numai că, la un moment dat, s-a mişcat ceva la etaj şi, deschizând ochii, am văzut că se schimbase lumina; m-am ridicat şi m-am dus să pun apă la fiert pentru ceai.

 

Într-o zi, am urcat la el în cameră şi i-am spus că am o surpriză. Era cam pe la sfârşitul anilor ’50, cu mult timp înainte să apară televiziunea la Kabul. În acele zile, ne petreceam timpul jucând cărţi şi, de puţin timp, şah, pe care îl învăţasem de la el şi pentru care manifestam ceva talent. Petreceam, de asemenea, mult timp cu lecţii de citire. S-a dovedit un profesor răbdător. Îşi închidea ochii şi mă asculta citind, iar când greşeam, clătina uşor din cap. Înc-o dată, spunea el. Cu timpul, ajunsese să vorbească mult mai bine. Citeşte din nou, Nabi. Ştiam să citesc şi să scriu aşa şi aşa atunci când mă angajase, în 1947, datorită Mullahului Shekib, dar am ajuns să citesc mult mai bine şi, prin urmare, să şi scriu datorită lecţiilor cu Suleiman. A făcut-o ca să mă ajute, bineînţeles, dar şi pentru el, întrucât aşa îi puteam citi acum cărţile care îi plăceau. Le putea citi şi singur, normal, dar numai în reprize scurte, pentru că obosea repede.

Dacă trebuia să mă ocup de ceva şi nu puteam să stau cu el, nu prea avea cu ce să-şi ocupe timpul. Asculta înregistrări. Adesea, trebuia să se descurce doar cu uitatul pe fereastră la păsările din copaci, la cer, la nori şi să-i asculte pe copiii care se jucau pe stradă sau pe vânzătorii care trăgeau de măgari şi strigau: Cireşe! Cireşe proaspete!

Când i-am spus că am o surpriză, m-a întrebat despre ce e vorba. Mi-am trecut braţul sub gâtul lui şi i-am spus că vom coborî mai întâi scările. În acele zile nu mi-era greu să-l car, pentru că eram încă tânăr şi în putere. L-am ridicat uşor şi l-am dus în sufragerie, unde l-am aşezat încet pe canapea.

— Ei bine? a spus el.

Am