împins scaunul cu rotile din holul de la intrare. Cam de un an de zile tot încercasem să-l conving să-l accepte, dar el îl refuzase cu încăpăţânare. Acum luasem iniţiativa şi cumpărasem cu de la mine putere unul. A clătinat imediat din cap.

— E din cauza vecinilor? am încercat eu. Ţi-e jenă de ce vor spune oamenii?

Mi-a spus să-l duc înapoi sus.

— Ei bine, mie nu-mi pasă ce cred sau ce spun vecinii, am rostit eu. Aşa că astăzi vom face o plimbare. E o zi minunată şi mergem la plimbare, tu şi eu, şi asta e. Pentru că, dacă nu ieşim din casa asta, o să-mi pierd minţile şi ce s-ar întâmpla cu tine dacă aş înnebuni? Şi, sincer, Suleiman, încetează cu plânsul. Parcă eşti o babă!

Acum plângea şi râdea, dar încă spunea „Nu! Nu!”, când l-am ridicat şi l-am aşezat în scaunul cu rotile, l-am acoperit cu o pătură şi l-am împins până la uşa din faţă.

Trebuie să menţionez aici că am căutat mai întâi pe cineva care să mă înlocuiască. Nu i-am spus lui Suleiman ce făceam; credeam că este mai bine să găsesc întâi persoana potrivită şi apoi să-i dau vestea. Câţiva oameni veniseră să se intereseze de slujbă. Mă întâlneam cu ei în afara casei ca să nu-i trezesc vreo suspiciune lui Suleiman. Căutarea însă s-a dovedit mult mai complicată decât anticipasem. Câţiva dintre cei care se prezentaseră erau din aceeaşi stofă cu Zahid – îi miroseam repede pentru că avusesem mult timp de-a face cu acest gen de oameni – şi îi alungam rapid. Alţii nu prea se pricepeau la gătit, aşa cum ştiam că-i place lui Suleiman, care, după cum am amintit mai devreme, era destul de pisălog. Sau nu ştiau să conducă. Mulţi nu citeau, ceea ce era acum un impediment serios, având în vedere faptul că îi citeam lui Suleiman, de obicei după-amiaza târziu. Câţiva mi s-au părut deloc răbdători, ceea ce era un neajuns grav, pentru că trebuiau să aibă grijă de Suleiman, care putea fi exasperant şi uneori irascibil într-un mod copilăros. În cazul altora am intuit că le lipseşte temperamentul necesar pentru o astfel de sarcină dificilă.

Aşa au trecut trei ani şi eu eram încă acolo, spunându-mi că intenţionez să plec de îndată ce voi şti că soarta lui Suleiman se află pe mâini bune. Timp de trei ani îl spălasem la fiecare două zile cu o cârpă umedă, îl bărbierisem, îi tăiasem unghiile şi îl tunsesem. Îi dădeam să mănânce, îi puneam plosca şi îl ştergeam la fund, aşa cum faci cu un nou-născut, şi-i spălam scutecele murdare. În timpul acela se dezvoltase între noi un limbaj fără cuvinte, născut din familiaritate şi rutină, iar în relaţia noastră apăruse inevitabil o simplitate la care nu mă gândisem niciodată înainte.

De îndată ce l-am convins să accepte scaunul cu rotile, ritualul vechi al plimbărilor de dimineaţă a revenit. Ieşeam din casă şi mergeam pe stradă, salutându-i pe vecini în timp ce treceam pe lângă ei. Unul dintre aceştia era domnul Bashiri, un tânăr proaspăt absolvent al Universităţii din Kabul, care lucra pentru Ministerul Afacerilor Externe. Se mutase împreună cu fratele lui şi cu soţiile lor într-o casă mare de două etaje, la trei case mai jos, pe partea cealaltă a străzii. Dădeam câteodată peste el când îşi încălzea motorul dimineaţa, înainte să plece la muncă, şi mă opream mereu pentru câteva schimburi de replici amuzante. Îl duceam adesea pe Suleiman în parcul Shar-e-Nau, unde stăteam la umbra ulmilor şi priveam traficul – taximetrişti claxonând cu ambele mâini, claxoanele bicicletelor, măgari care răgeau, pietoni care ieşeau aproape sinucigaş în calea autobuzelor. Suleiman şi cu mine am devenit o privelişte familiară în parc şi în jurul acestuia. În drum spre casă, ne opream adesea să glumim cu vânzătorii de reviste şi cu măcelarii, să schimbăm voioşi câteva vorbe cu tânărul poliţist care dirija traficul. Pălăvrăgeam cu şoferii sprijiniţi de o aripă a maşinii, în aşteptarea clienţilor.

Uneori îl aşezam pe Suleiman pe bancheta vechiului Chevrolet, puneam scaunul cu rotile în portbagaj şi mergeam la Paghman, unde găseam întotdeauna un câmp destul de verde şi un pârâu mic bolborosind la umbra copacilor. După ce luam prânzul încerca să deseneze ceva, dar era un chin, pentru că mâna de bază cu care lucra, dreapta, suferise în urma atacului. Totuşi, folosindu-se de mâna stângă, reuşea să recreeze copaci, dealuri şi bucheţele de flori sălbatice cu o măiestrie pe care facultăţile mele intacte nu o posedau. În cele din urmă, Suleiman obosea şi aţipea, iar creionul îi aluneca dintre degete. Îi puneam o pătură pe picioare şi mă aşezam în iarbă lângă scaunul lui. Ascultam foşnetul frunzelor şi mă uitam lung la cerul pe care alunecau nori rătăciţi.

Mai devreme sau mai târziu gândurile îmi zburau la Nila, care se afla acum la un continent distanţă de mine. Îmi imaginam părul ei moale şi strălucitor, felul în care dădea din picior sau în care strivea ţigara sub locul sandalei. Mă gândeam la şoldurile ei şi la pieptul ei mare. Tânjeam să fiu din nou lângă ea, să fiu înghiţit de mirosul ei, să simt acea bătaie familiară a inimii când îmi atingea mâna. Îmi promisese că îmi va scrie şi, deşi trecuseră ani de atunci şi cel mai probabil mă uitase, nu pot minţi şi pretinde că nu mai aşteptam nerăbdător să verific corespondenţa, de fiecare dată când aceasta sosea.

Într-o zi petrecută la Paghman, stăteam în iarbă, studiind tabla de şah. Trecuseră câţiva ani, eram în 1968, la un an după moartea mamei lui Suleiman şi în anul în care domnul Bashiri şi fratele acestuia au devenit tăticii unor băieţi pe care i-au numit Idris şi Timur. Îi vedeam adesea pe cei mici în cărucioare, scoşi de mamele lor la o plimbare liniştită prin cartier. În acea zi, eu şi Suleiman începusem să jucăm şah, înainte ca el să aţipească, şi încercam acum să găsesc un mod de a echilibra situaţia de pe tablă după deschiderea agresivă a jocului, când el a spus deodată:

— Spune-mi, Nabi, câţi