— Ei bine, am trecut de patruzeci, am răspuns eu. Doar atât ştiu.

— Mă gândeam că ar trebui să te însori, a continuat el. Înainte să începi să nu mai arăţi bine. Deja încărunţeşti.

Ne-am zâmbit. I-am spus că sora mea, Masooma, obişnuia să-mi spună acelaşi lucru.

M-a întrebat dacă îmi amintesc ziua în care m-a angajat, era în 1947, cu douăzeci şi unu de ani înainte.

Normal că mi-o aminteam. Muncisem ca ajutor de bucătar la câteva blocuri distanţă de reşedinţa familiei Wahdati, dar fusesem mai degrabă nefericit. Când am auzit că are nevoie de un bucătar – al lui se însurase şi se mutase în altă parte – m-am dus direct la el acasă, într-o după-amiază, şi am sunat la poarta din faţă.

— Erai un bucătar extraordinar de prost, a spus Suleiman. Îţi ies minuni din mâini acum, Nabi, dar acea primă masă! Doamne! Şi prima dată când am mers cu tine cu maşina am crezut că o să fac un atac. Aici a făcut o pauză, apoi a chicotit, surprins de gluma lui neintenţionată.

Am fost complet surprins, domnule Markos, într-adevăr şocat, pentru că Suleiman nu se plânsese niciodată în toţi aceşti ani de cum gătesc sau de cum conduc.

— Atunci, de ce m-ai angajat? am întrebat.

Şi-a întors faţa spre mine.

— Pentru că atunci când ai păşit în casa mea, m-am gândit că nu mai văzusem niciodată pe cineva atât de frumos.

Mi-am coborât privirea spre tabla de şah.

— Ştiu că atunci când ne-am întâlnit nu eram la fel, tu şi eu, ştiu că era imposibil ceea ce voiam. Totuşi, aveam plimbările noastre de dimineaţă, drumurile cu maşina şi nu o să spun că era suficient pentru mine, dar era mai bine decât să nu fiu cu tine. Am învăţat să mă descurc în acest fel, ştiindu-te aproape. A făcut o pauză, apoi a continuat, şi cred că înţelegi ceva din ce îţi spun acum, Nabi. Ştiu că înţelegi.

Nu puteam să-mi ridic privirea spre el.

— Trebuie să-ţi spun, Nabi, măcar o dată, că te-am iubit mult, mult timp. Te rog, nu fi supărat.

Am clătinat din cap în semn că nu. Timp de câteva minute niciunul nu a mai scos niciun cuvânt. Vorbele lui respirau încă între noi, ca durerea unei vieţi suprimate, a fericirii care nu a fost posibilă.

— Şi îţi spun asta acum, a zis el, ca să înţelegi de ce vreau să pleci. Du-te şi caută-ţi o soţie. Fă-ţi o familie, Nabi, ca toţi ceilalţi. Mai ai încă timp.

— Ei bine, am spus în cele din urmă, vrând să detensionez atmosfera dintre noi cu o glumă, s-ar putea să plec chiar zilele astea. Şi apoi o să-ţi pară rău. La fel o să-i pară şi nenorocitului care trebuie să-ţi spele scutecele.

— Eşti mereu pus pe glume.

Mă uitam la o insectă care se târa încet pe o frunză verde-gri.

— Nu rămâne pentru mine. Asta vreau să spun, Nabi. Nu rămâne pentru mine.

— Nu te minţi singur.

— Iar glumeşti, a spus el obosit.

Nu am mai spus nimic, chiar dacă el a înţeles greşit. Nu glumisem. Nu mai stăteam pentru el. La început, da. Rămăsesem pentru că Suleiman avea nevoie de mine, pentru că era complet dependent de mine. Am mai fugit înainte de cineva care avusese nevoie de mine şi încă mai simt remuşcări pe care le voi lua cu mine în mormânt. Nu puteam să o fac din nou. Dar, treptat, fără să-mi dau seama, motivele mele de a rămâne s-au schimbat. Nu pot să vă spun când sau cum s-a produs schimbarea, domnule Markos, pot doar să vă spun că rămăsesem pentru mine. Suleiman spunea că ar trebui să mă însor. Dar adevărul e că mă uitam la viaţa mea şi îmi dădeam seama că am ceea ce oamenii căutau într-o căsnicie. Aveam linişte, companie şi o casă unde eram mereu bine primit, iubit şi unde era nevoie de mine. Iar în privinţa impulsurilor fizice pe care le aveam ca bărbat – şi încă le mai am, bineînţeles, deşi sunt mai puţin frecvente şi presante acum că am îmbătrânit – încă mă puteam descurca, aşa cum am explicat mai înainte. Cât despre copii, deşi mi-au plăcut întotdeauna, pot spune că n-am simţit niciodată vreun impuls patern în mine.

— Dacă intenţionezi să rămâi un catâr şi să nu te însori, a mai spus Suleiman, atunci am o rugăminte. Dar cu condiţia să accepţi înainte să te rog.

I-am spus că nu-mi poate cere asta.

— Şi totuşi îţi cer.

Mi-am ridicat privirea spre el.

— Poţi să spui nu, a zis.

Mă cunoştea bine. Mi-a zâmbit cu faţa lui strâmbă. Am acceptat, iar el şi-a exprimat cererea.

Ce să vă spun, domnule Markos, despre anii care au urmat? Cunoaşteţi foarte bine istoria recentă a acestei ţări asediate. Nu e nevoie să refac pentru dumneavoastră atmosfera acelor zile întunecate. Mă oboseşte până şi gândul simplu de a scrie despre ele şi, în plus, despre suferinţa acestei ţări s-a scris destul de mult şi de oameni mai învăţaţi care ştiu să vorbească frumos şi convingător.

Pot să rezum totul într-un singur cuvânt: război. Sau, mai degrabă, războaie. Nu unul, nu două, ci multe războaie, mici şi mari, drepte şi nedrepte, războaie cu o distribuţie variabilă a presupuşilor eroi şi răufăcători, fiecare erou nou evocând o nostalgie crescândă după vechiul răufăcător. Se schimbau numele, la fel ca şi feţele, iar eu îi scuipam pe toţi în mod egal pentru dezbinarea meschină, pentru ţintaşii de elită, pentru minele de teren, pentru raidurile de bombardamente, pentru rachete, pentru jafuri, viol şi crimă. A, ajunge! Sarcina este mult prea grea şi prea neplăcută. Am trăit deja acele zile şi intenţionez să le retrăiesc în aceste pagini cât mai puţin posibil. Singurul lucru bun din acele timpuri este faptul că mă simţeam absolvit de vinovăţie în ceea ce o priveşte pe micuţa Pari, care trebuie să fi devenit femeie. Aveam mai puţine mustrări de conştiinţă pentru că o ştiam în siguranţă, departe de toate aceste crime.

După cum ştiţi, domnule Markos, anii ’80 nu au fost atât de teribili la Kabul, pentru că majoritatea luptelor au avut loc în provincie. Era totuşi vremea exodului, multe familii din cartier