şi-au făcut bagajele şi au plecat spre Pakistan sau Iran, sperând să se stabilească undeva în vest. Îmi amintesc limpede ziua în care domnul Bashiri a venit să-şi ia la revedere. I-am strâns mâna şi i-am urat numai bine. Mi-am luat rămas-bun şi de la fiul lui, Idris, care era un tânăr de paisprezece ani, înalt şi deşirat, brunet, căruia tocmai îi mijea mustaţa. I-am spus lui Idris că îmi va fi foarte dor să-l văd pe el şi pe vărul lui, Timur, înălţând zmeie şi jucând fotbal pe stradă. Poate vă amintiţi că i-am întâlnit pe cei doi veri mai târziu, deja bărbaţi, la o petrecere pe care aţi dat-o acasă, în primăvara lui 2003.

În anii ’90 a început lupta şi în interiorul Kabulului. Oraşul a căzut pradă bărbaţilor care păreau să se fi născut cu kalaşnikovul în mână, domnule Markos, toţi nişte vandali, hoţi înarmaţi cu titluri grandioase pe care şi le atribuiau singuri. Când rachetele au început să zboare, Suleiman a rămas în casă, refuzând să plece. Refuza cu eroism orice informaţie legată de ce se petrecea în afara zidurilor casei sale. A scos televizorul din priză. A aruncat radioul. Ziarele nu-i mai erau de folos. Mi-a cerut să nu-i dau nicio informaţie despre luptele de afară. Abia dacă ştia cine cu cine se bătea, cine câştiga, cine pierdea, ca şi cum ar fi sperat că, ignorând cu încăpăţânare războiul, acesta avea să-i întoarcă favoarea.

Bineînţeles că nu s-a întâmplat aşa. Strada pe care locuiam, altădată liniştită, strălucind de curăţenie, s-a transformat într-o zonă de război. Gloanţele loveau în fiecare casă. Rachetele vâjâiau pe deasupra lor. Grenadele aterizau de la un capăt la celălalt al străzii, lăsând cratere în asfalt. Noaptea, trasoare albe şi roşii zburau în toate părţile până în zori. În unele zile aveam parte de un scurt răgaz, de câteva ore de linişte întreruptă brusc de trageri în rafale, din toate direcţiile, şi de ţipetele oamenilor de pe stradă.

În toţi aceşti ani, domnule Markos, casa s-a deteriorat cel mai mult, ajungând să arate aşa cum aţi găsit-o în 2002, când aţi văzut-o prima dată. În parte, acest lucru s-a întâmplat, bineînţeles, din cauza trecerii timpului şi a delăsării – îmbătrânisem şi nu mai aveam aceeaşi motivaţie ca înainte, când mă ocupam de casă. Copacii se uscaseră – nu mai făcuseră fructe de ani de zile – peluza îngălbenise, florile pieriseră. Însă războiul a fost nemilos cu ceea ce a fost cândva o casă frumoasă. Ferestrele se spărseseră din cauza exploziilor din apropiere, provocate de lansatoarele de grenade. O rachetă distrusese zidul din partea de răsărit a grădinii, precum şi jumătate din verandă, unde eu şi Nila purtasem atâtea conversaţii. O grenadă stricase acoperişul. Gloanţele lăsaseră urme în pereţi.

Şi apoi jafurile, domnule Markos. Miliţienii intrau în case după propriul lor chef şi plecau cu tot ce îi ispitea. Au luat multă mobilă, tablouri, covoare turkmene, statui, sfeşnice de argint, vaze de cristal. Au desprins plăci ceramice din lapislazuli de pe etajerele din baie. M-am trezit într-o dimineaţă din cauza zgomotului pe care îl făceau în holul de la intrare. Am găsit aici o bandă de miliţieni uzbeci care tăiau covorul de pe scări cu nişte cuţite curbate. Am stat prin preajmă şi i-am privit. Ce puteam să fac? Ce mai însemna pentru ei încă un bătrân cu un glonţ în cap?

Casa se afla într-o continuă degradare şi la fel şi noi, Suleiman şi cu mine. Privirea mi se înceţoşa, iar genunchii mă dureau mai tot timpul. Iertaţi-mă pentru această vulgaritate, domnule Markos, dar chiar şi simplul act de a urina devenise pentru mine un test de rezistenţă. Bătrâneţea îl lovise, în mod previzibil, mai rău pe Suleiman. Intrase la apă, slăbise şi devenise înspăimântător de firav. De două ori aproape că a murit, o dată în zilele cele mai aprige ale luptei dintre grupările lui Ahmad Shah Massoud şi Gulbuddin Hekmatyar, când cadavrele au zăcut zile întregi pe stradă, fără să le revendice cineva. Suleiman avea pneumonie pe atunci, cauzată de aspirarea propriei salive, spunea doctorul. Deşi medicamentele prescrise şi doctorii nu erau de ajuns, am reuşit să-l salvez pe Suleiman de la o moarte sigură.

Poate din cauza captivităţii zilnice şi a apropierii dintre noi, ne certam des în acele zile. Ne certam aşa cum fac cuplurile, cu încăpăţânare, înflăcărare şi din cauza unor lucruri absolut neînsemnate.

Ai gătit deja fasole săptămâna asta.

Ba nu.

Ba ai gătit. Luni ai gătit!

Neînţelegeri asupra numărului partidelor de şah pe care le jucasem cu o zi înainte. De ce îi puneam mereu apa pe pervaz, ştiind că o să se încălzească la soare?

De ce nu ai cerut plosca, Suleiman?

Am cerut-o, de o sută de ori!

Mă faci surd sau leneş?

Nu-i nevoie să alegi, eşti şi surd, şi leneş!

Eşti obraznic când îmi spui că sunt leneş, tocmai tu care stai toată ziua în pat.

Şi aşa mai departe.

Când încercam să-i dau să mănânce, îşi sucea capul când într-o parte, când în alta. Îl lăsam în pace şi ieşeam, trântind uşa cu putere în urma mea. Câteodată, admit, îl făceam să se îngrijoreze în mod intenţionat. Plecam de acasă. El striga: Unde pleci?, dar eu nu-i răspundeam. Mă prefăceam că plec de-a binelea. Însă coboram pur şi simplu pe stradă şi fumam – un obicei nou, fumatul, dobândit mai spre bătrâneţe – deşi făceam asta doar când eram supărat. Uneori stăteam ore întregi afară. În cazul în care chiar se acumulaseră multe, stăteam afară până la lăsarea întunericului. Dar reveneam mereu. Intram la el în cameră fără să spun un cuvânt şi îl întorceam, îi aranjam perna, în timp ce amândoi ne uitam în altă parte, taciturni, aşteptând ca celălalt să facă pace.

În cele din urmă, lupta s-a încheiat cu sosirea talibanilor, a acelor tineri cu faţa ascuţită, cu barba neagră, cu un