contur de cărbune în jurul ochilor şi cu un bici în mână. Despre cruzimea şi excesele lor s-a scris mult, aşa că, din nou, nu văd rostul pentru care le-aş enumera pentru dumneavoastră, domnule Markos. Trebuie să spun că anii pe care i-au petrecut la Kabul au însemnat, destul de ironic, graţierea mea. Au păstrat grosul din dispreţul şi fanatismul lor pentru femeile tinere, mai ales pentru cele sărace. În timp ce eu eram doar un bătrân. Concesia principală pe care am făcut-o regimului lor a fost să-mi las barbă, ceea ce, sincer, mă scutea de bărbieritul zilnic, la care eram destul de meticulos.

— E oficial, Nabi, şoptea Suleiman din pat, nu mai arăţi ca înainte. Arăţi ca un profet.

Pe stradă, talibanii treceau pe lângă mine ca şi cum aş fi fost o vacă la păscut. Îi încurajam în această direcţie printr-o expresie de bovină fără glas, pe care o afişam în mod deliberat, astfel încât să evit orice atragere inoportună a atenţiei. Mă trecea un fior gândindu-mă ce ar fi făcut din Nila – şi ce i-ar fi făcut. Când mi-o aminteam uneori, râzând la o petrecere cu un pahar de şampanie în mână, cu braţele dezgolite, cu picioarele lungi şi zvelte, era ca şi cum eu o inventasem. Ca şi cum nu ar fi existat niciodată cu adevărat. Ca şi cum nimic nu fusese real – nu numai ea, dar nici eu, nici Pari, nici Suleiman, tânăr şi sănătos, şi nici timpul pe care l-am petrecut împreună sau casa în care am locuit.

Apoi, într-o dimineaţă din vara lui 2000, am mers în camera lui Suleiman, ducându-i pe o tavă ceai şi pâine proaspăt prăjită. Am observat imediat că ceva se întâmplase. Respira greu. Era dintr-odată mult mai tras la faţă, iar când a încercat să vorbească a scos sunete ca un croncănit, care păreau mai mult nişte şoapte. Am pus jos tava şi m-am îndreptat spre el.

— O să aduc un doctor, Suleiman, am spus. Trebuie doar să aştepţi. O să te facem bine, ca întotdeauna.

M-am întors să plec, dar el clătina violent din cap. Mi-a făcut semn cu degetele de la mâna stângă.

Mi-am aplecat urechea spre gura lui.

A încercat în multe rânduri să spună ceva, dar nu am reuşit să înţeleg nimic.

— Îmi pare rău, Suleiman, am spus, dar trebuie să mă laşi să plec şi să găsesc un doctor. Nu va dura mult.

A clătinat din nou din cap, mai încet de data asta, şi din ochii lui afectaţi de cataractă au început să curgă lacrimi. Gura i se deschidea şi i se închidea. Mi-a făcut semn cu capul spre noptieră. L-am întrebat dacă avea nevoie de ceva de acolo. A închis ochii şi a dat din cap.

Am tras sertarul de sus. Nu am găsit decât folii de medicamente, ochelarii de citit, o sticlă de apă de colonie, un carneţel şi nişte creioane de cărbune pe care nu le mai folosise de ani buni. Eram pe cale să-l întreb ce trebuia să găsesc, când l-am găsit, învelit sub caiet. Un plic cu numele meu mâzgălit pe spate în stilul stângaci al lui Suleiman. Înăuntru se afla o foaie de hârtie pe care scrisese un singur paragraf. L-am citit.

M-am uitat la el, la tâmplele sale scobite, la obrajii colţuroşi, la ochii goi.

Mi-a făcut din nou semn şi m-am aplecat. Îi simţeam respiraţia rece, grea, inegală în obraz. Auzeam cum limba i se zbătea în gura uscată, în timp ce el încerca să se concentreze. Cumva, poate cu toată forţa voinţei sale – ultima – a reuşit să-mi şoptească ceva la ureche.

Am rămas şocat. Mă chinuiam să spun ceva, dar mi se pusese un nod în gât.

— Nu. Te rog, Suleiman.

Ai promis.

— Nu încă. O să te fac bine. O să vezi. O să trecem prin asta cum am făcut mereu.

Ai promis.

Cât timp am stat acolo, lângă el? Cât timp am încercat să negociez? Nu vă pot spune, domnule Markos. Dar îmi amintesc că, în cele din urmă, m-am ridicat, am făcut ocolul patului şi m-am întins lângă el. L-am întors astfel încât să fie cu faţa la mine. Se simţea ca o fantasmă. I-am sărutat buzele uscate şi crăpate. Am pus o pernă între faţa lui şi pieptul meu şi l-am prins de la spate. L-am ţinut lângă mine, într-o îmbrăţişare lungă şi strânsă.

Îmi mai amintesc doar cum pupilele lui s-au dilatat.

Am mers la fereastră şi m-am aşezat, ceaşca de ceai a lui Suleiman era încă pe tava de la picioarele mele. Îmi amintesc că era o dimineaţă însorită. Magazinele deschideau în curând, dacă nu o făcuseră deja. Băieţii se îndreptau spre şcoală. Praful se ridica deja. Un câine înainta leneş pe stradă, escortat de un nor negru de ţânţari în jurul capului. M-am uitat la doi tineri care au trecut pe o motocicletă. Pasagerul din ataş ţinea un monitor pe un umăr şi un pepene verde pe celălalt.

Mi-am lipit fruntea de geamul cald.

 

Biletul din sertarul lui Suleiman era un testament în care îmi lăsase totul. Casa, banii, lucrurile personale, chiar şi maşina, care se deteriorase de mult timp. Caroseria încă mai stătea pe cauciucurile dezumflate în curtea din spate, un morman de metal ruginit stând să cadă.

O vreme, n-am ştiut pur şi simplu ce să fac cu mine. Mai mult de o jumătate de secol avusesem grijă de Suleiman. Existenţa mea zilnică era modelată de nevoile lui, de compania lui. Acum eram liber să fac ce-mi doream, dar libertatea mi se părea iluzorie, pentru că ce-mi doream mai mult îmi fusese luat. Se spune: Găseşte-ţi un scop în viaţă şi atinge-l! Dar, uneori, îţi dai seama că viaţa a avut un scop doar după ce ai trăit, şi probabil un scop pe care nu l-ai avut niciodată în minte. Iar acum, că îl îndeplinisem pe al meu, simţeam că trăiesc fără rost şi la voia întâmplării.

Mi-am dat seama că nu pot să mai dorm în casă; abia puteam să mai locuiesc acolo. După moartea lui Suleiman, mi se părea mult prea mare. Şi fiecare colţ, fiecare cotlon şi crăpătură evocau